Aniversări:
1777 – Thomas Campbell,poet scoțian
1824: Alexandre Dumas–fiul, scriitor francez
1835: Giosuè Carducci, poet, prozator și eseist italian
1870 – Hilaire Belloc,scriitor, istoric, francez/englez
1910 – Julien Gracq,scriitor, poet, critic literar francez
1911 – Rayner Heppenstall,scriitor, poet englez
1914 – August Sang,poet, traducător estonian
1916 – Elizabeth Hardwick,critic literar american
1921: Eugen Coșeriu, lingvist român
1929 – Jack Higgins, scriitor englez
1930: Gheorghe Scripcă, scriitor român
1939 – Michael Longley, poet nord-irlandez
1946 – Peter Reading, poet englez
1949 – Robert Rankin, scriitor englez
1955 – Cat Bauer, scriitor american
1973 – Cassandra Clare, scriitor american
1975: Dan Coman, poet român
Aniversări:
1856: George Bernard Shaw, dramaturg și eseist englez
1875 – Antonio Machado-poet spaniol
1885: André Maurois, scriitor francez
1888: Samuel Agnon, scriitor evreu
1894: Aldous Huxley, scriitor englez
1939: Cezar Baltag, poet român
Aniversări:
1864: Ioan Bogdan, istoric și filolog român
1867: Max Dauthendey, scriitor și pictor impresionist german
1876: Mihai Codreanu, poet român
1893: Hans Fallada, scriitor german
1905: Elias Canetti, prozator, dramaturg și eseist evreu de limbă germană
1935: Monique Wittig, romancieră și eseistă franceză
1958: Varujan Vosganian, economist, scriitor și politician român de etnie armeană
Aniversări:
1802: Alexandre Dumas (tatăl), scriitor francez
1840: Avram Goldfaden, poet, dramaturg și actor rus de origine evreiască
1857: Henrik Pontoppidan, scriitor danez
1858: Jenő Ábel, scriitor, filolog și profesor universitar maghiar
1864: Frank Wedekind, scriitor german
1895: Robert Graves, poet și scriitor britanic
1911: George Ivașcu, publicist, critic și istoric literar român
1911: Ernesto Sabato, scriitor argentinian
Norii ascund singurătatea Domnului. Privirea mea nu poate trece dincolo de perdeaua câlţoasă care acoperă tristeţea divină. Vişinii întind braţe uscate îngerilor-oameni. Aud cum plâng frunzele pârjolite ale mărului ionatan. Mă aşez pe trunchiul de brad şi ascult. Frunzele plâng. Umbre cu aripi uriaşe vin dinspre imaş. Trupurile lor se preling deasupra caselor, uliţelor, rănilor. Cântă cocoşii. Cei şase cocoşei, pui de anul acesta, aflaţi în livadă întind capetele şi scot nişte sunete subţiri, nemelodioase. Frunzele îşi încetează plângerea. Mă ridic şi odată cu mine se ridică spre cer braţele tuturor Dornenilor care au iubit cu patimă satul lor drag, Mălini.
Vreau să vopsesc soba de tablă din livadă. Am găsit o cutie cu vopsea gri. Cutia este pe jumătate goală. Am şi diluant.
-Nu o să faci nimic cu vopseaua, spune mama.
-De ce?
-E vopsea pentru lemn. Nu va prinde pe tabla aia ruginită şi arsă.
-Ba va prinde.
-Ce arde focul, nimeni nu poate vopsi.
Poate că mama are dreptate. Încep să vopsesc burlanul sobii. Vopsesc gros tabla, mai ales în locurile în care mi se pare că este foarte ruginită.
Acum doi ani, mama venea însoţită de un ţigan dolofan cu ochi vicleni şi limbă ascuţită.
-Eduard, uite omul ăsta spune că ne vopseşte tabla casei cu numai un milion jumate’.
-Nu se poate, am răspuns eu. Anul trecut am dat şase la alţii ca ei şi rugina a reapărut după câteva luni.
Ţiganul s-a apropiat de mine cu mâna dreaptă întinsă.
-Şefu’ noi suntem o echipă de meseriaşi de la Galaţi. Am lucrat peste tot. Am vopsit acoperişuri de biserici. Ne cunoaşte toată lumea.Am vopsit şi în Mălini, casa aia mare de lângă dispensar. Întreabă dacă nu crezi.Suntem zece oameni, terminăm imediat. Nu vrem băutură că suntem pocăiţi. Nici mâncare. Ne dai bani. Un milion jumate’ bidonul.
-Cum naiba să ajungă un bidon ? Anul trecut am cumpărat din piaţă 10 litri. Dar rugina a reapărut.
-Ai cumpărat bronz. Noi avem vopsea specială de la vaporeni. Dacă nu ajunge un bidon, mai punem unul. Nu tre’ să te zgârceşti, şefule.
Pe poartă au intrat două ,,Dacii” break. Îmi amintesc că unul dintre şoferi părea român. Ceilalţi nouă oameni erau ţigani, îmbrăcaţi cu salopete şi adidaşi rupţi. Mai toţi erau tunşi zero.
La semnul ţiganului gras ( care cred că era şeful lor) s-au urcat pe acoperişul casei mele cu trei pulverizatoare. În jumătate de oră au folosit patru bidoane dar a început şi ploaia.
-Şefule, dacă plouă nu mai putem vopsi.
Cele patru bidoane ajunseseră doar pentru jumătate de acoperiş. Ploaia părea că nu se mai opreşte.
-Vopsim mâine restul acoperişului. Ce zici?, şefu’ ?
-Mâine e duminică.
-Nu are nimica.Luni trebuie să fim la Galaţi. Vrei aşa sau lăsăm acoperişu’ lu’ matali pe jumate’ vopsit?
Nu am avut de ales. I-am lăsat să doarmă într-o anexă, printre lucruri vechi şi bucăţi de lemn. Dimineaţa nu s-a putut vopsi pentru că tabla era udă. Am aşteptat vreo trei ore. În sfârşit, undeva în jurul orei 13, ţiganii s-au urcat iar pe acoperişul casei. La vreo zece minute după ce au început munca, în dreptul casei mele a ajuns un convoi funerar.
Stăteam lângă poartă, iar oamenii mă măsurau cu o ură greu de explicat.
-Ţi-am zis eu că e satanist? Nu degeaba poartă plete. Amu o adus ţâgani să îi lucreze duminica că nu mai sunt şi alte zile.
-Aşai, bre.
Două femei discutau cu voce tare la mai puţin de trei metri de mine.
Până la urmă, vopsitul acoperişului m-a costat 12 milioane, nu un milion jumate’ cum spunea ţiganul gras cu privire vicleană. Vopseaua a fost una de calitate. După doi ani niciun petec de rugină nu a reapărut.
-Nu va prinde vopseaua pe rugina sobei, îmi reaminteşte mama.
Râd şi continui să vopsesc tabla ruginită şi afumată. Lisa, căţeluşa cu limba albastră a vecinilor a venit şi s-a aşezat lângă mine. Ştiu că la primul foc făcut în sobă, griul vopselei se va schimba într-un cafeniu agresiv.
Norii ascund singurătatea Domnului. Mâinile strămoşilor mei mângâie culorile îngemănate ale cerului. Picături de sânge îmi cad pe frunte. Rănile Marelui Camarad s-au redeschis.
Aniversări:
1869: Gheorghe Adamescu, istoric literar
1888: Raymond Chandler, scriitor american
1908: Elio Vittorini, scriitor italian
1913: Gherasim Luca, poet și prozator
1928: Mihály Ágoston, scriitor, filolog și lingvist maghiar din Voievodina, Serbia.
Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon
Vântul mângâie umerii arşi ai pământului. Miliarde de pleoape se redeschid. Aud chemări venite din partea unor umbre gălbui. Mă pierd printre pomii din livadă. Păşesc desculţ prin iarba vie a verii. Furnicile roşii mă pişcă, iar eu râd ca în copilărie. Îmi plac furnicile. Pe vremea când eram puştan nu aveam milă de ele. Găsisem în pod un cuţit vechi ruginit, cu lama curbată. Cu el tăiam furnicile din livadă şi le aşezam pe cărare. Ţin minte că într-o zi am observat cum furnicile moarte erau transportate de celelalte furnici din muşuroi, înapoi acasă la ele. M-am simţit vinovat.Nu am mai repetat atacurile asupra micilor vietăţi.
Mă opresc în faţa unuia dintre vişini. Chiar dacă a plouat de două ori cu gheaţă, luna aceasta, vişinii au roade. Vişinile sunt crăpate, stâlcite, unele chiar negre. Nu are sens să mă aventurez într-o escaladă prin vişin. Înşfac cel mai lung arac şi lovesc crengile vişinului. Roadele pomului mutilat de gheaţă cad pe nailoanele aşternute pe iarbă. Pisica Pufoasa aleargă cu un păsăroi în gură şi se opreşte în apropierea stratului de usturoi.
-Hai că ne apucă noaptea, mă îndeamnă mama. Nu scărpina copacul. Dă mai cu putere.
Lovesc încruntat crengile. Vişinul tresare în reflexe verzi-amărui. Apare şi motanul Nero care se duce ţintă la Pufoasa. Vrea şi el o parte din prada micii pisicuţe. Cei doi nu se ceartă. Mica pisică îl lasă pe Nero să ia parte la festin.
-Mai dai?
Mama e nerăbdătoare. La cei optzeci de ani ai ei ar urca în vişin fără probleme. Mama este foarte puternică. Gena neamului românesc pur. Vişinile sunt tare urâte. Nu le vom putea folosi pentru gemuri sau dulceaţă. Nici pentru vişinată. Mama hotărăşte să le depozităm într-un butoi gri din plastic şi după fermentare să facem din ele ţuică.
-Da’ câtă ţuică o să iasă din astea? întreb eu contrariat.
-Cât o ieşi, răspunde mama. Nu te poţi certa cu Dumnezeu. Anu’ ăsta nu avem parte de rod. O să vină alţi ani, mai buni.
Plec la fântână să aduc apă. Nu am avut niciodată apă curentă sau canalizare. Viaţa mea este aspră. Fiecare zi reprezintă o luptă pe care trebuie să o câştig în faţa naturii adeseori dezlănţuite, a timpurilor sau a speranţelor deşarte. Mălini este un loc unde visele se îndeplinesc greu.
Pe drum trece abătut Borş, unul dintre beţivii satului. Nu îi ştiu numele mic. Lumea îl strigă după numele de familie, dar în general îl ocoleşte. La prima oră a dimineţii, Borş este în picioare. Merge de la o crâşmă la alta. Priveşte în ochi pe clienţi şi uneori îndrăzneşte să ceară un leu pentru a putea cumpăra o sută de grame de vodcă. Opreşte un SUV cu numere de Portugalia. Două femei fardate violent îl filmează amuzate cu telefoanele.
-Ia zi, mai poţi bea? întreabă una dintre ele.
Borş pleacă trist. Femeia care i s-a adresat scoate zece lei şi strigă:
-Bă beţivule! Uite bani, na. Ia să bei, diavole.
Bărbatul se întoarce şi ia banii.
-Mulţumesc, spune Borş.
-Ha,ha,ha,ha, râde femeia rotindu-şi braţele.
Umplu găleata cu apă proaspătă. Nu există apă mai bună ca apa din fântâna mea. Mă opresc în faţa bucătăriei de vară. Yasmine, vecina mea se joacă în faţa uşii cu motanul Nero.
– Miroase a borş, spune Yasmine, mamei mele. Aţi făcut borş cu cărniţă?
-Da, răspunde mama. Stai cu noi ca să papi.
-Stau, spune Yasmine. Voi nu faceţi mâncarea cu borş magic. Nici bunica Nidia nu face. Şi ea are un motan. Da’ e mai mare ca Nero.
– Cum îl cheamă pe motan?, întreb eu.
-Nu ştiu, răspunde Yasmine cu gura plină. Nu are nume.Bunica Nidia nu pune nume la motani.
Mâncăm în linişte. Mămăliga fierbinte îmi arde cerul gurii. Yasmine îmi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Termin primul de mâncat şi mă duc să privesc cactusul din cerdac. Peste noapte a făcut o floare mare, albă. Nu ştiu de ce, dar simt că este sărbătoare.
Vântul răscoleşte frunzele găurite ale pomilor. Umbrele galbene s-au îngropat în cuvinte. Vine seara. Luna taie în două aşteptarea. Ca un pumnal însângerat ascuns între sânii unei iubite necredincioase.
