MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 41
Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popuşoii au dat de veste fraţilor pomi, iar aceştia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind şi le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblio-mărul pădureţ, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vişinul Morgothia, Ioana-cireşul de pe hat, vişinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aş rosti numele, fraţii pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă şi ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc, ci numele întreg, aşa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:
– Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu!
Chemarea fraţilor pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă şi simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el şi îl întreb:
– Ce faci cu merele astea, frate înger? Sunt crude! Viermii s-au cuibărit în verdele lor şi au căzut de pe crengile pomilor.
– În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune şi fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus şi în Mieluşoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, şi la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha şi Marco. Şi în Munţii cei mari ai Stânişoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.
– Dar merele sunt crude şi viermănoase, frate înger!
– Cei plecaţi dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute şi pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vor. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub aşternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.
Ridic din iarbă câteva mere. Le şterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia şi le pune în sân, sub cămaşa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia şi pe acestea.
Ieşim în drum.
– Unde mergem, frate om?, întreabă îngerul.
– Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice şi să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toţi cei din familia mea.
– Mergem, frate om! Mergem!
Traversăm şoseaua şi intrăm pe uliţă. Îngerul fluieră ascuţit şi câinii lăsaţi dezlegaţi din curţile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puţin până ajungem în prundul Suhăi.
– Nu este punte, frate om. Va trebui să treci prin apă.
– Ştiu, frate înger.
Apa e rece şi nu foarte adâncă. Aud cum ţipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi. Trec apa şi începem să urcăm pe drumul străvechi care uneşte Mălinii de Ţarna Păiseni şi Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate şi nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat şi obosit. Îmi scot tricoul şi îl aşez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoţionat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci şi a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului şi Văleni. Peste picioarele mele trec doi şerpi. Nu simt frică şi nici scârbă. Şerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi şerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare şi privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata şi sora mea. Prima dată, eram bebeluş, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat şi am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar şi mereu singur.
Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alţi îngeri.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel şi ceilalţi îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko şi Sasha. Aud şi cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina şi Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile şi de toate mărimile.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Chemarea oamenilor şi animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.
– Sunt bucuros, frate înger! Îţi jur că sunt bucuros!
Închid ochii şi simt arsura pleoapelor.
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON