MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 40

Eduard Dorneanu Proza Eduard Dorneanu, literatura universală, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 40 2 Comments

Vântul ridică înspre albastru praf gri, seminţe coapte de lobodă şi cuvinte însângerate. Fiecare frunză rosteşte o rugăciune. Vântul le adună pe toate şi le risipeşte între pământ şi cer. Rugăciunile frunzelor nucului Sybil sunt vesele, seamănă cu o chemare la joacă pe imaşul încă verde al satului. Rugăciunile frunzelor lui Oblio, mărul pădureţ, sună ca nişte întrebări care nu aşteaptă răspuns, dar sunt tot vesele, copilăreşti.
– Doamne, câte rugăciuni rătăcesc între cer şi pământ! Rugăciunile fraţilor pomi, rugăciunile apelor, rugăciunile orfanilor. Sunt multe, foarte multe. Rugăciunile apelor sunt la fel de sfinte ca sărutul dat pe fruntea celor care se pregătesc să plece la dreapta Tatălui. Nu există baraje care să le oprească. Nici oameni care să le păteze cu iluzii şi păcate.
Stau pe pat, în bucătăria de vară. Înmoi miez de pâine în castronul cu borş de fasole, apoi îi dau Pufoasei să mănânce. Mica pisică nu apucă nici măcar să miroase mâncarea. Gilda, o puicuţă galbenă i-a furat miezul de pâine şi a fugit.
– De unde a apărut Gilda? Am închis puii la un loc cu găinile! Asta a sărit peste gard. Lasă, Pufoaso, că îţi dau iar miez de pâine!
Îi dau şi coaja de pe doi cremwursti prăjiţi. Pufoasa se bucură şi mănâncă tot din castronaşul roz.
– Domnu’ Eduard, ce faceţi?
E un consătean în vârstă care locuieşte în apropiere.
– Bine, hrăneam pisica.
– Am o rugăminte! Încărcaţi-mi şi mie cartela la telefon că nu ştiu cum! Am cumpărat o cartelă electronică de cinci euro.
– Sigur că da! Cum vreţi? Doar cu credit sau cu minute?
– Dumneavoastră cum aveţi pe telefon?
– Eu am cu minute. E mult mai avantajos.
– Şi câte minute îmi dă?
– Nelimitat în reţea şi peste o sută în afara reţelei.
– Nelimitat e puţin! Mie nu îmi ajunge. Dacă era mai mult înţelegeam, dar nelimitat nu e avantajos.
– Adică vreţi mai mult decât nelimitat?
– Da, dom’ Eduard! Puneţi să fie cu credit. Nelimitat e puţin. Mari hoţi mai sunt şi ăştia cu cartelele!
Nu încerc să îi explic ce înseamnă nelimitat. Consătenilor mei nu le place să fie contrazişi.
– Aveţi dreptate! Nelimitat este foarte puţin. Cine îşi doreşte credit nelimitat ori viaţă nelimitată?
– Aşa, aşa spun şi eu!
Omul pleacă. Pufoasa mă priveşte mirată.
– Tu vrei haleală nelimitată sau nu?
Pisica iese afară şi bea apă dintr-o cratiţă verde. Nu o interesează ce cred despre infinit, nesfârşire sau minutele de pe reţeaua de telefonie mobilă.
– Bine, Pufoaso! Mă laşi să vorbesc singur. Las’ că iar o să îţi fie foame! O să îţi urez: răbdare nelimitată! Parcă ai fi om. Nu ai chef să asculţi pe ceilalţi. Las’ că vezi tu!
Sunt curios cum ar trebui să fie scris un mesaj promoţional pentru a fi înţeles de tot românul. Cred că aşa ceva este practic imposibil. Înainte de ’ 89 am avut telefon fix. Era un chin să vorbeşti la el. Prima dată trebuia să iei legătura cu telefonista din centrala locală. Aceasta făcea legătura cu altă centrală şi abia apoi se realiza o legătură telefonică vai de mama ei. Într-o zi a anului 1990 m-am trezit că sunt vizitat de Ugerică. M-a salutat, apoi m-a întrebat direct:
– Ai telefon?
– Am. E în camera mea. Doriţi să daţi un telefon, undeva?
– Nu, dar dacă îmi dai voie aş vrea să îl văd!
– Să vedeţi telefonul meu?
– Neapărat!
M-am uitat lung la Ugerică şi i-am permis să se uite la telefon. Omul s-a aşezat pe pat, lângă birou şi a început să studieze telefonul. După câteva minute a început să îl demonteze. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat să îşi ducă munca până la capăt. La un moment dat a scos o piesă minusculă şi mi-a arătat-o:
– Ahaa!, ştiam eu. Ai avut un microfon plantat în telefon.
– Drăcovenia aia e un microfon?
– Nu e chiar microfon. E ceva care redirecţiona convorbirea ta. Apoi securiştii o înregistrau. Am mai găsit azi cinci din astea. Mi-l dai mie?
– Ia- l, domnule! Da’ telefonul mai funcţioneaă fără aia?
– Normal, piesa asta este pentru înregistrare, nu pentru altceva! Imediat verificăm!
Ugerică a montat la loc toate piesele telefonului. Da, telefonul fix era în stare de funcţionare.
– Păi da ce am putut păţi eu!, se lamentă Ugerică. Pfuai, era să fac puşcărie. În 1987 am cumpărat un viţel dintr- un sat din apropierea Humorului. L-am tăiat acolo, aşa că nimeni nu a ştiut. Trebuia să duc carnea la un doctor, la Iaşi. M-a pus dracu’ şi am vorbit cu unul dintre fraţii mei la telefon. I-am spus că a doua zi mă duc la Iaşi să duc carnea. A doua zi, la ora patru dimineaţa mi-au bătut la geam doi miliţieni de la Miliţia Suceava, un ofiţer şi un subofiţer.
– Tovarăşe, scoate carnea de viţel şi actele din care să reiese că l-ai cumpărat de la o unitate de stat!, a spus ofiţerul.
M-am îngălbenit de spaimă. Nu ştiam ce să fac. Miliţienii au început să caute peste tot. După ce s-au urcat în podul grajdului, au răscolit cămara şi au coborât în beci au început să mă ameninţe. Nu am vrut să spun unde era carnea.
– Da’ unde era?, am întrebat eu curios.
– În portbagaj la fratele meu. O luase după ce am vorbit cu el la telefon. Eu nu aveam maşină. Doar nu era să merg cu autobuzul sau cu trenul la Iaşi. Bun, miliţienii au început să urle.
– Băi tovarăşe, avem dovezi că ai carne fără acte, băi! Hai scoate-o că dacă nu te ducem la Suceava şi te belim de viu!
M-au dus la Suceava, dar aveam relaţii şi am scăpat. Telefoanele ne erau ascultate zi şi noapte. Măi Eduard, nu mi-am dat seamă că aia aflaseră de la telefon. Am crezut că mă pârâseră ăia de la care cumpărasem viţelul. Într-o altă zi am vorbit cu un amic din Fălticeni şi i-am zis să ne întâlnim la el ca să jucăm pocker pe bani. Nu eram mulţi: un inginer electronist, un poştaş, eu şi amicul ăsta care era pe vremea aia medic veterinar. Ajung eu în Fălticeni şi la numai o juma’ de oră de joc bate cineva la uşă. Veterinarul se duce şi deschide. Cine crezi că era? Au intrat patru miliţieni. Cu ăştia a fost simplu: au confiscat toţi banii, vreo douăzeci de mii şi nu ne-au făcut proces verbal. Ni s-a spus să ţinem clanţa închisă că altfel ne face dosar. Probabil că au luat banii pentru ei şi au raportat că la faţa locului nu au găsit decât pe proprietar. După ce au plecat miliţienii, l-am bătut pe veterinar. Crezusem toţi că a fost sifonul miliţiei.
– Aţi avut ceva, întâmplări!, i-am răspuns eu vesel. Bine că nu aţi păţit ceva rău!
– Dumnezeu m-a păzit. Că eu sunt credincios.
– Îmi închipui, i-am răspuns vesel.
– Bun, hai că plec! Mai am telefoane de verificat.
Nu ştiu la ce i-o fi folosit lui Ugerică acele piese folosite la interceptarea sau redirecţionarea convorbirilor telefonice. Oricum, am desfiinţat telefonul fix pentru că era prea scump abonamentul, iar între timp apăruseră telefoanele mobile.
Mă duc la poartă şi iau un ziar cu reclame la produse casnice. Consăteanul meu care tocmai şi-a încărcat cartela sfătuia pe o bătrână:
– Să nu cumva să iei cu minute nelimitate! Te păcăleşti!
– Doamni fereşti, ghini cî mi-ai spus! Nici cenepeu’ nu-l dau dacî îl ceri!
– Cine să îl ceară?
– Aiştia cari strâng sămnături pentru preşedinti. Aiştia cu sămnături nelimitati.
– Eu spuneam de minute nelimitate.
– Minuti, sămnături, nu conteazî. Eu cenepeu’ nu-l dau.
Ascult un timp pe cei doi, apoi mă întorc în bucătăria de vară. Pufoasa mă priveşte plină de speranţă.
– Ţi-am spus că trebuie să ai răbdare nelimitată.
– Miau!, spune Pufoasa.
– Ce ai spus?
– Miau!
– Da, ăsta este un argument solid! Tocmai ai câştigat un ou fiert. Hai, Pufoşenie să mai mâncăm ceva! Poftă bună şi nelimitată!
Îmi fac şi o ciocolată caldă. Afară, vântul ridică înspre albastru seminţe coapte, cuvinte mutilate şi frunze de măr. Sorb din ciocolata caldă şi închid ochii. Rugăciunile fraţilor pomi îmi curăţă rănile sufletului. Una câte una.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON