sofia locuieşte
într-un apartament tapetat cu oglinzi întunecate
la telefonul argintiu ea comunică
doar cu femeile cărora le dăruieşte
hainele pe care ea nu le poate îmbrăca
noua formă de hedonism
abandonează raţiunea
ca pe un copil nou născut
sub scara unui bloc
pentru un timp s-a lăsat de fumat
vrea neapărat ca la întâlnirile de miercuri seara
să se poată lăuda fumătoarelor înrăite
oricum
boala îi macină încheieturile lingvistice
excesul de imaturitate
înlocuieşte afecţiunea simulată
oglinzile se sparg una câte una
cioburile se înfig în tablouri
femeia plânge
şi se acoperă cu promisiunile
prietenilor renegaţi
sofia este o femeie întunecată
îşi şterge cizmele cu bucăţi din rochia de mireasă
a unei femei zidite în braţele lui byzou
şi mestecă fără încetare
dulciuri veninoase conjuncţii analgezice
profeţii.
Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 30 iulie 1894, Dorohoi – d. 17 martie 1964).
Opera
Hronicul mascariciului Valatuc București, (1928); ediția II, București, 1930; ediție îngrijită și prefață de Titus Moraru, Cluj, 1972; ediție îngrijită și postfață de Gheorghe Hrimiuc, Iași, 1989; ediție îngrijită și postfață de Petre D. Anghel, București, 1992;
Trei fabule, București, (1928)
Rodia de aur, București, (1929)
Mici satisfacții, cu un portret de Ștefan Dimitrescu, București,(1931)
Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri, cu ilustrații de Ion Sava și gravuri de Teodor Kiriacof, Iași,(1931)
Un porc de câne (1933), București, 1933; ediție îngrijită de Petre D. Anghel, București, 1992;
Tămâie și otravă (1934)-(1935), I-II, București; ediție îngrijită de Alexandru Ruja, Timișoara, 1994;
Bercu Leibovici (1936), București; ediția II, București, 1942;
Vin și apă (1936), cu ilustrații de Ion Anestin, București;
Caiet (1938), București;
Berzele din Boureni (1957), prefață de Savin Bratu, București;
Versuri (1972), ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de D.I. Suchianu, introducere de Ion Rotaru, București;
Gastronomice (1973), ediție îngrijită de Grigore Damirescu și Valentin Borda, postfață George Muntean, București;
Inter pocula (1973), ediție îngrijită și prefață de Titus Moraru, Cluj;
De re culinaria (1977), ediție îngrijită de Rodica Abrudan-Pandele și Aristița Avramescu, București;
Epigrame și alte rime vesele (1997), ediție îngrijită de Rodica Pandele, prefață de Alexandru Paleologu, București;
Păstorel și corespondenții săi (1998), ediție îngrijită de Rodica Pandele, București;
Pahare și săgeți (2003), ediție îngrijită și prefață de Ilie Dan, Iași.
Pe șosea trec două faetoane încărcate cu lucernă . Calul care trage primul faeton fornăie și primește câteva bice pe spinare de la stăpânul său.
-Las’ cî ti giugănesc eu sâmbâtî șî n-ai sî mai ai tu airi di aiestea, îi strigă omul cocoțat pe uriașa movilă vegetală.
Scot tărăboanța din șopron și o parchez în fața prundișului rămas după ce a fost cârpită aleea de asfalt. Ar trebui să car prundișul sub cerdac și în felul acesta să astup gropile făcute de ploaie sau de scalda găinilor. Ridic prima lopată cu prundiș, dar mă opresc imediat. Tărăboanța îmi e dragă, mi-e teamă că dacă o voi încărca cu prundiș, i se vor rupe brațele și va deveni un obiect vechi, mutilat și nefolositor. Dinspre Suha vine o remorcă încărcată cu bușteni de brad. Calul nărăvaș se teme și pentru o clipă dă impresia că se va arunca în șanț. Soția celui care adineauri înjura calul, țipă :
-Îuu, țâni harmasaru’ cî ni trântești ! Țâni-l!, uăi.
Remorca trece pe lângă cele două faetoane, ia curba din dreptul școlii și pleacă mai departe ducând cu ea fala pădurilor mălinene. Pleacă și cele două faetoane, iar eu mă hotărăsc să car prundișul cu o găleată neagră de plastic.
-Da di ci cari cu găleata? Tărăboanța i în concediu?
Doi tineri, soț și soție, mă privesc din drum. Cei doi râd de tărăboanța mea, probabil ultimul ,,mijloc’’ de transport de acest fel din zonă. Tata spunea că lucrurile sunt ca și oamenii, trebuie să fie folosite până când ,,carnea’’ lor se destramă. Le poți fotografia, filma, dar nu e bine să le păstrezi undeva, asemeni obiectelor de muzeu deoarece ele sunt făcute să simtă tăișul vieții și binecuvântarea luminii.
-I în concediu,? întreabă din nou, bărbatul.
Îi privesc cu atenție pe cei doi și îmi dau seama că nu știu cum îi cheamă. Presupun că locuiesc în satul Poiana Mărului, dar nu aș putea jura că nu mă înșel.
-Nu e în concediu, îi răspund. E cam veche și mă tem că prundișul o va dihoca de tot.
-Uăi!, ci importanțî ari o tărăboanțî? Dă-o dracului!
-Pentru mine, are.
Tinerii râd, Pe șosea trec în continuare faetoane conduse de bărbați supărați. Tânăra se bagă și ea în seamă:
-Am văzut pe fisbuh cî li pui numi la găini șî la copaci. Tărăboanța are șî ea un numi?
-Târfo.
-Uăi!, di ci vorgheștî așă cu fimeia me? Cum îți permiți?
-Așa o cheamă pe tărăboanță, Târfo. I-am pus numele acesta știind că o mulțime de gogomani și agramate mă vor întreba cum am botezat-o. E tărăboanța mea, așa că e firesc să îi spun cum vreau.
Tinerii pleacă supărați. În urma lor rămân mirosul iute de țigară și cuvinte rostite pe jumătate despre Dumnezeu, arhangheli și mame.
Umplu găleata de plastic. O dată, de două ori, de multe ori. Întind pietrișul sub cerdac cu ajutorul unei greble de fier. Mă opresc în dreptul burlanului de la intrare. De aici încolo e locul pe unde vin aricii care locuiesc în fundul cerdacului. Nu voi supăra micile animăluțe, sunt prietenii mei dintotdeauna.
-Ai terminat?, mă întreabă Yasmine, mica mea vecină.
-Da, sunt teribil de harnic. Hai în livadă să bem ciocolată caldă.
-Da, da, vreau!, se bucură micuța.
Ne așezăm pe cioate de lemn. Cănile sunt încă fierbinți , așa că așteptăm să se răcească. Privesc în jur pomii înfloriți: vișinii, cireșii, și merii. Doar Oblio, mărul pădureț, nu are flori, el rodește o dată la doi ani. Morgothia, vișinul de pe hat, e plin de floare, dar cineva i-a tăiat o ramură uriașă și a aruncat-o alături în iarba de umbră. O privim triști, iar Yasmine e gata să plângă.
-Hai să bem mai bine ciocolata. Dacă se răcește, nu mai are același gust, spun eu la fel de trist.
-Da, hai. Auzi, da’ tu știi cuvinte alintate?
-Nu știu cum sunt alea.
-Cum, nu știi ? Casă-căsuță, masă- măsuță.
-Ciocolată caldă?
-Ciocolățică călduță.
-Ce fain. Ai învățat la școală ?
-Da. Și am învățat să fac și castele din chibrituri. Am făcut unul și am închis acolo patru cărăbuși. Pe unul îl cheamă Eduard ca pe tine.
-Adică, Eduard, este nume de cărăbuș?
-Bineînțeles.
Bem ciocolată caldă. Vântul duce petalele florilor de cireș pe ogor și acoperă cu ele urmele pașilor de înger, oasele celor rătăciți în eresuri și semnele malefice. Șanțurile dintre rândurile barabulelor sunt albe și întregul decor pare special, suprarealist.
-De ce i-au tăiat oamenii răi un braț Morgothiei?, întreabă Yasmine sorbind din ciocolata caldă.
-Păi, Hadesa e moartă, la fel Nero, la fel Pufoasa. Nu mai au cui face rău.
-Săraca Pufoasa, suspină Yasmine. Mi-e tare dor de ea.
Se întâmpla anul trecut, de ziua mea. Domnul îmi strigase numele pentru a patruzeci și șasea oară. Am simțit cum se clatină pereții, iar umbra mea a trecut prin ei, prin albastrul toamnei și s-a întors abia după ce cuvintele Domnului nu s-au mai auzit. Afară, vântul a deschis porțile cerdacului, așa că am ieșit să văd dacă s-a întâmplat ceva. Eram desculț și oarecum obosit, mă duruse toată noaptea o măsea cariată. După ce am ajuns în cerdac, am privit înstinctiv către poartă și am văzut ceva incredibil. Pe poarta mică dinspre drum era întinsă Pufoasa. Părea o eșarfă îmblănită care se lipise de lemnul de brad. Am alergat către poartă într-un suflet, dar Pufoasa era moartă. Cineva a omorât-o și a așezat-o pe poartă, iar ea a înțepenit în acea poziție nefirească. Am luat-o în brațe și am dus-o în livadă, undeva lângă ostrețele putrezite ale gardului bătrânei Ema. Pufoasa murise cu ochii deschiși. Am săpat o groapă de vreo jumătate de metru, dar pisica nu intra în ea deoarece înțepenise în acea poziție ciudată.
-Ce faci acolo?
Era mama. Aș fi vrut ca mama să nu vadă, să nu afle că mica pisică a avut un sfârșit atât de urât. Nu am avut cum ascunde trupul înțepenit al Pufoasei. Am văzut uimirea de pe fața mamei și m-am simțit rușinat ca și când aș fi fost vinovat pentru tot ce se întâmplase.
-Nu încape, acolo?
-Nu încape. A înțepenit, așa că trebuie să lărgesc, dar și să adâncesc groapa.
-Unde ai găsit-o?
-În șanț. Lângă podeț, poate a lovit-o vreo mașină.
Mințeam. Nu puteam spune adevărul pentru că mama s-ar fi supărat și mai tare.
-Sapă. Am umplut livada cu gropi în care am pus pisici și câini. Săraca Pufoasă. Ce frumoasă și cuminte era. Sapă, Eduard. Sapă.
Era ziua mea. Împlinisem patruzeci și șase de ani și săpam în livadă groapă adâncă pentru o pisică ucisă de un om rău. În groapă, i-am pus și ghemul de lână cu care se juca uneori. Am acoperit-o cu bulgări de pământ argiloși. Pufoasa primise îmbrățișarea pământului.
Între timp a sunat telefonul. Era Lucian, soțul Ioanei.
-Hai la mulți ani ! Să ajungi vestit ca Everestul și bogat ca renii lui Moș Crăciun.
-Danke!, her Lucică. Te-aș invita la un ospăț, dar în viitorii o sută de ani voi sta aiurea cu banii. Dar dacă nu ești pretențios, haida încoa ‚ ne descurcăm noi cumva.
-Lasă bre, că nu îmi place la Mălini. Ioana zicea că poate vrei să ieșim undeva, la dracu, noi departe de oraș, tu departe de consătenii tăi. Ce zici? Trecem să te luăm și găsim un loc ca lumea? Băgăm în noi beroanțe, dulciuri și frigărui scârboase coapte de Ioana. Vrei?
-De unde dracu’ bani de beroanțe? Că e ziua mea, ar trebui să le cumpăr eu, nu voi.
-Bre!, nu mă dispera. Am cumpărat tot. Zi că mergi, altfel vin și te iau cu forța.
-Bine, her Lucică.
Ioana și Lucian au ajuns în Mălini după mai bine de o oră. Mai întâi s-au oprit în dreptul școlii, Ioana a coborât în șanț și a strâns castane sub privirile puștanilor din curtea școlii. La mine au ajuns fericiți și nerăbdători.
-La mulți ani !, Edișor, a spus Ioana. Să fii fericit.
-La mulți ani!, bre gothicule, a urat Lucian, vesel cum rar l-am văzut. Ești gata? Mergem ?
-Păi, da. O clipă să bag în șopron, hârlețul. Tocmai am îngropat pe Pufoasa. Au omorât-o oamenii de bine din zonă.
-Au omorât pe Pufoasa ?, a strigat Ioana. Pe Pufoasa mea ? Ai promis că mi-o dai mie.
-Când am spus asta ?
-Ba da, ai spus. Ai spus că mi-o dai mie ca să scape teafără, să nu o omoare ca pe celelalte pisici ale tale.
-Se răsfață, a spus Lucian. Normal că nu i-ai spus. Unde dracu voiai să ții pe Pufoasa ? În frigider ? Crezi că i-ar fi fost undeva mai bine ca la Mălini?
-Ba da, a spus că mi-o dă mie, continuă Ioana.
Arunc hârlețul în șopron și plecăm undeva cât mai departe de oamenii răi. M-am așezat pe bancheta din spate, lângă Ioana. Lucian conducea încet. Am văzut castanele și am râs.
-De unde ai castanele?, am întrebat mirat.
-Mister, a răspuns ea. Nu am voie să spun.
Trecem de centru, coborâm către Ocolul Silvic, apoi trecem de Podul Suhăi. Ioana mă calcă pe un picior și își mușcă buza de jos. Nu spun nimic, mi-e frică să nu creadă Lucian cine știe ce. Îmi lipesc tâmpla dreaptă de geamul mașinii și aștept. Trecem și de Podul Moldovei, apoi de Cornu Luncii.
-Eu zic să întindem o masă, undeva în câmp, unde nu vine nimeni .
Ideea loanei părea destul de bună, deși puteam merge la pădure sau pe malul râului Moldova. Lucian alege un loc departe de șosea. Ioana scoate din portbagaj o masă portabilă . Pe masă apar tot felul de dulciuri, șampanie, etc. Cei doi prieteni mi-au cântat ,,la mulți ani’’. Vocile lor sunt mai mult comice decât melodioase, dar gestul mi s-a părut foarte fain. Mă îndop cu savarine și beau suc de lâmâie.
-Măi!, da’ câte savarine poate băga Eduard în el, se miră Lucian. Mai rar așa ceva.
După câteva beri, ne-am liniștit. Piciorul drept al Ioanei explorează sub masă locuri de carne fierbinte. Vântul ridică o parte din fața de masă, iar Lucian râgâie.
-Da’ nesimțit mai ești, se supără Ioana. Cum naiba să mâncăm dacă tu râgâi?
-Adică voi doi nu râgâiți, never ever?, se apără Lucian.
-M-ai auzit tu pe mine râgâind? Nici nu știu cum se face. Ești barbar, de la fotbal ți se trage.
Piciorul Ioanei s-a oprit din explorat. Privesc fix o savarină, dar nu pot să o mănânc, nu mai pot.
-Și cum merge cu scrisul?, mă întreabă Lucian. Cei din satul tău îți cumpără cărțile?
-Nu cred, am răspuns. Mai degrabă cei care mă știu de pe net sau oricare alții. Ca să citești trebuie să îți placă să faci asta și să ai și un pic de timp liber. E dificil.
-Crezi că lumea de la sat nu citește? Nu te cred.
-Nu am cum să demonstrez asta, dar pariez că dacă dai cadou cărți nu le ia nimeni.
-Nu există așa ceva.
-Dacă îți spun . . .
Lucian privește fix într-un punct. Ioana și-a retras piciorul și îl privește speriată. Se aude lătrat de câine, iar două muște verzi au aterizat pe savarină.
-Te-ai îmbătat?; îl întreabă Ioana. Ce dracu’ ai rămas așa de parcă ai văzut comoara piraților?
-Te îmbraci cu un tricou pe care să scrie ,,Nu am avut dreptate. Sunt varză.’’ ?
-Cine? Eu?
– Nu tu, ci Eduard. Dacă îți dovedesc că ăia care locuiesc la sat chiar citesc.
-Frate, unii citesc, îi răspund eu, dar destul de puțini. Nu pot generaliza, dar în principiu dacă le oferi cărți o să îți dea cu ele peste bot. Hai măi Lucică!, fii serios.
-Da’ îmbraci, tricoul? Am unul primit de la colegi. Nu e pe măsura ta, dar pariul e pariu.
-Bine, Lucică. Staț-i-ar tricoul în stomac!
-Atunci, așteptați-mă că mă întorc în juma’ de oră.
Rămân singur cu Ioana, lângă o masă plină cu mâncare și băutură, în câmp, departe de șosea, departe de orice locuință. Ioana are un binoclu mic, din acelea folosite de unii la teatru sau la operă. Urmăresc mașina lui Lucian.
-A ajuns la șosea?, întreabă Ioana.
-Acum a ajuns, A plecat către oraș, presupun.
Ioana se dezbracă. Nu o întreb de ce și dacă nu e riscant. Întrebările formale nu își au rostul. Suntem doi oameni lăsați singuri într-un câmp de pe care au fost culese toate roadele. Nu putem pleca , nu ne putem ascunde dorințele. Trupul Ioanei este fierbinte și umed. Mă mușcă ușor de piept și simt cum își înfige unghiile în spatele meu. Țipă încet bucuroasă. Cerul, pământul și culorile se mișcă odată cu noi. Gemetele noastre bucură firele de iarbă rămase necosite. Izvorul meu fierbinte udă corabia Ioanei. O aud cum mă cheamă. Unghiile ei intră mai adânc în carnea mea. Zvâcnește și țipă prelung. Știu că e fericită.
Stăm pe spate, dezbrăcați și privim cerul. Nori scămoși vin dinspre apa Moldovei și zboară către Rădășeni. Ioana tremură . Îi simt cuvintele vii, cu adevărat vii.
-Vreau să stăm așa până dimineață. Nu am nevoie de haine. E de ajuns îmbrățișarea ta, poezia ta. Ți-am spus că îți iubesc poezia? Că plâng când citesc poemele tale?
-Mi-ai spus, Ioana. Mi–ai spus.
Ne îmbrăcăm. Lucian poate sosi dintr-o clipă în alta. Una dintre sticlele de șampanie a căzut de pe masă și s-a spart.
-Cum naiba de s-a spart?; întreb sincer mirat. Are o sticlă groasă, ai zice că e nevoie de un ciocan pentru a o sparge.
-Poate că s-a spart ghinionul, spune Ioana. Știi că este o vorbă.
-E o vorbă aiurea, Ioana.
-Știu.
Ioana se apropie și îmi mângâie pletele. Degetele ei sunt fierbinți, le simt cum se mișcă în părul meu ca niște șerpi lacomi care adulmecă flămânzi. Se apropie de mine și îmi mușcă ușor buzele. Ne privim. Ne simțim. Ne privim.
-Nu mă interesează dacă vine acum, spune ea. Nu mă interesează.
Se dezbracă din nou. O strâng în mine,intru prin ea, apoi revin și iar intru în ea, iar și iar. Pe spatele Ioanei s-au lipit fire de iarbă și bulgări mici de pământ uscat. Gemetele ei desfac tăcerea în milioane de silabe fericite. O strâng și mai tare. Ochii ei strălucesc și îmi primenesc restul de viață rămas de trăit. Respir tot mai greu. Simt cum trece lumina din mine în Ioana și din ea înapoi în mine. Ioana strigă din nou. Tare. Mai tare.
Lucian ne găsește la masă mâncând ciocolată și privind cerul de octombrie. Ioana respiră greu și are obrajii roșii ca miezul harbuzului.
-Bre!, cum naiba ați spart șampania că nici pietre nu sunt pe aici, se miră Lucian. Uite !, bre, tricoul.
Tricou adus de Lucian e cu vreo trei numere mai mici decât al oricărui tricou purtat de mine în ultimii zece ani. Are culoarea albă, iar pe piept e inscripționat cu majuscule negre : ,,NU AM DREPTATE.SUNT VARZĂ’’.
-Vrei să îl îmbrac?
-Nu bre!, îl îmbraci dacă nu ai dreptate. Dacă ai dreptate, îl îmbrac eu.
-Și cum aflăm care dintre noi are dreptate?
-Lasă asta în seama mea.
Lucian deschide portbagajul mașinii.
-Ei? Ce mai aveți de spus?
Portbagajul e plin de găleți de plastic, de toate culorile. Pe bancheta din spate e un pachet mare cu cărți.
– Nu m-am prins, Lucică.
– Bre!, mergem prin câteva sate. Întrebăm pe oameni ce vor : găleata sau cartea. Dacă ăia iau mai multe cărți, porți tricoul o zi întreagă. Și nu prin sat la tine ci vii și prin oraș.
-Ești diliu ? E cu trei numere mai mici. O să mă interneze la nebuni.
-Bre!, nu fă pe șmeherul. Ai sânge sau nu în instalație ?
-A’ dracu creatură ești!, Lucică. Și dacă o să câștig?
-Îl port eu, ce naiba.
– Și de unde știu eu că te duci cu tricoul ăsta la job?
– Îți spune, Ioana. Ok?
– Mda, fie.
Lucian a cumpărat o sută de căldări de plastic și o sută de cărți, toate scrise de autori străini celebri.
-Crăpai dacă ai fi cumpărat și cărți scrise de mine, îi spun râzând.
-Lasă ,bre. Să nu zică lumea că facem reclamă.
Lucian este foarte bogat. Pentru el, o asemenea distracție e doar un motiv de a face a doua zi mișto la serviciu împreună cu unii dintre colegii lui. Intrăm în mașină și Ioana deschide radioul. Muzica îmi face bine. Ioana îmi mângâie genunchiul drept. Îmi mușc limba , iar pulsul o ia razna. Ne oprim în Groapa Rădășenilor. Patru oameni mănâncă lângă o căruță încărcată cu strujeni. Lucian cheamă pe un bărbat cu părul alb și ochi albaștri.
-Ia ce vrei, îi spune Lucian. O găleată sau o carte. Gratis și fără întrebări.
-Eu am lucrat douazeci de ani la combinat, spune omul. Nu mă vând pentru o găleată. Nu îmi trebe’ liberali. L-ai văzut pi aista care vre’ președinte să își facă cruce? Spune l-ai văzut?
-Bre omule!, ce treabă are viitorul președinte cu găleata sau cartea matale? Ia ce vrei și votează cu dracu’ și gata. Nu fac propagandă politică. Am zis eu ceva?
-Atunci de ce e albastră găleata?
-Sunt și de alte culori, bre. Ia ce vrei. Dacă știam luam numai negre.
-Precis nu ții cu liberalii?
-Mă doare fix undeva și de liberali și de ăilalți.
-Bun, dă găleata încoa’.
– Nu vrei o carte?
-Ce să fac cu ea? La ce îmi folosește ?
Omul ia găleata, iar Ioana râde de se prăpădește.
– Ce să fac cu eaaaa?, râde Ioana.
– Nenea Combinat e mai prostuc, spune Lucian. Las’ că mai vedem.
Trec două fete de gimnaziu. Aleg gălețile. Lucian privește încruntat către noi și înjură printre dinți. Se oprește și un cetățean pe bicicletă.
-Ce fel de cărți?, întreabă el.
-Literatură, răspunde Lucian scârbit.
-Aceea groasă de cine e scrisă ?
– Moliere.
-Și cu cât te plătește Moliere ca să îi faci reclamă?
-Bre!, Moliere e mort. Nu are nevoie de mine ca să îl promovez.
-Dă găleata. Cu asta măcar scot apă sau dau de mâncare la porci. Ce să fac cu Moliere și cartea lui. Arunc-o dracului că nu îmi trebuie.
Într-un sfert de oră, Lucian a dat patruzeci de găleți și nicio carte. Ioana îl privește cu subînțeles.
– Gata, plecăm de aici, spune Lucian. Următoarea oprire e în Sasca.
Localitatea Sasca este foarte aproape. Oprim chiar lângă indicatorul cu numele satului. Spre norocul nostru, e plin de oameni care lucrează la ridicarea unei case. Îi chemăm la pomană și ei vin imediat. Toți, fără excepție, aleg gălețile. Au mai rămas doar 20 de găleți, iar cărțile sunt neatinse. Șansele ca Lucian să fie câștigător sunt zero.
-Mergem la Mălini, spune el. Acolo sunt altfel de oameni.
– Da’, precis cobesc fericit.
Oprim în apropierea Ocolului Silvic, lângă un magazin de unde ies și intră tot felul de oameni. Lucian cheamă o femeie între două vârste.
– Nu-mi trebi cărți di acelia cum scrie Dorneanu. O scris el dispri obiceiurili noastri di Anu’ Nou? Or cum am ridicat case cu două etajî? Îi ciudî cî el ari casă di ceea vechi șî noi tățî avem bani șî el nu ari. Nu-mi trebi cărțî de-a lui cu cordealî șî poezii cî noi sântem oamini gospodari. Cum sî ducim di aiestea în casî?
– Adică vrei să spui că sunt rușinoase cărțile?; întreabă Ioana.
– Da, Dorneanu nu scrie de noi cî muncim șî avem tăt ci vrem. Nu ni trebe cărțî di aiestea. Dă găleata încoa. Noi avem scriitor pi Labiș cari o scris suti di cărți dispri Mălini nu ca Dorneanu cari n-o scris niciuna dispri sat.
-Unde o scris Labiș sute de cărți despre Mălini?, se enervează Lucian. Eu numai din cărțile lui Eduard am citit despre Mălini, și oricum, nu am cărți scrise de el.
-Nu conteazî, tățî scriitorii îs niști împuțâțî. O scris cumva dispri ci case faini îs în Mălni șî ci garduri di chiatrî avem?
-Mă disperi cu casele voastre, se supără Lucian. Ai un fix, ce dracu?
-Șî țâie, ți-i ciudî cî n-ai, așă-i? Dă găleata.
Până la urmă, Lucian nu a reușit să dea nicio carte. S-a îmbrăcat cu tricoul alb, apoi a dat mâna cu mine.
-Ai câștigat. E de doi lei toată povestea asta. Plecăm acum. Să treci pe la noi când vii în oraș.
Îi salut pe cei doi. Mașina pleacă înspre oraș ducând cu ea un bărbat îmbrăcat în tricou alb, o femeie cu ochii în lacrimi și o sută de cărți nedorite.
-Mai vrei să îți spun și alte cuvinte alintate ?, întreabă Yasmine.
– Mai știi ?
– Pufoasa- pufoșica.
– Pisică?
– Pisicuță.
Îngerul de pază ia ramura de vișin tăiată a Morgothiei și urcă în ceruri cu ea. O va pune la picioarele Domnului, iar buzele Marelui Camarad vor rosti binecuvântare curată. Privesc albastrul satului meu. Dincolo de el, Cel Veșnic Viu alintă dureri și binecuvântează cărările celor rătăciți întru dreptate. Rostesc împreună cu Domnul și îngerul de pază : casă-căsuță, poartă – portiță, inimă – inimioară.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(vol II)-Editura Eikon
silvia pictează mormântul lui john ketch
nu mă mir
femeilor le plac călăii sentimentele profanate
camerele cu o singură fereastră
sapă o groapă sub pian
mă roagă silvia
una unde să încapă domnii emasculaţi
care pot preciza cu exactitate
numărul minutelor gratuite imposibil de folosit
în labirintul virtual
şi puii de pisică ai bătrânelor plecate la întâlnire
cu strămoşii totemici
ai ducelui de monmouth
rup în bucăţi un covrig
mormântul lui john seamănă cu o canoe uriaşă
în care doarme un beţiv
silvia fluieră
apoi acoperă cu bujori de stepă
umbrele îngheţate ale nopţii
hai
nu fi leneş
strigă femeia care pictează călăi
nu sunt leneş
răspund eu aproape blestemând
groapa plină de cadavre tinere
nu sunt.
s-a terminat meciul
dintre
aropangas şi sao gaetano
ioana prăjeşte creveţi
mă simt ca un moştenitor prezumtiv
al crematoriului
ioana întreabă care a fost rezultatul final
unu la zero pentru aropangas
răspund cu ochii la genunchii ei
golul a fost consecinţa unei bâlbe
aha
e ca un dans medieval
oamenii se calcă în picioare
violenţa e ca un transplant care vindecă
plămânii aprinşi de monotonie
intru cu ioana sub duş
minutele de prelungire sunt lichide
şi provoacă răni
vizibile înainte şi după atingere.
Eduard Dorneanu
Din volumul SACRA EROTICA-Editura Tracus Arte
Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei, dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru, cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente, iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră, dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului, Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru, iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi pe alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie, iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte, iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii, iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită, dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică, iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire”, iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate, iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire, vreo trei sute de săteni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering, dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otrăvească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad, iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească, apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.
Soarele arde albul vopselei de pe şosea. Mi-e lene să înjur anotimpurile extreme aşa că stau rezemat de iarba pârjolită şi urmăresc pluta pironită a undiţei.
-Na, vrei, mă întreabă Mario întinzându-mi o sticlă verde, plină ochi?
-Votcă? O să murim pe malul apei dacă bem spirtoase pe căldura asta. Uite la el ce idei poate avea, frate!
Gino râde dar trage o duşcă din sticlă. Privirea i-a devenit strălucitoare. Curând va începe să cânte, il ştiu eu.
De dimineaţă stăm la pescuit iar eu am ‘,capturat” doar 4 patru cleni nu mai mari de o jumătate de palmă. În mod normal ar fi trebuit să îi arunc înapoi în apă dar nu am făcut asta dintr-o superstiţie pescărească învăţată în copilărie de la alţi pescari ghinionişti.
-Ar trebui o nadă ca lumea nu prostiile astea cu care am venit noi aici, se supără Mario. Poate dacă am lega celularul lui Gino de ceva am prinde şi balenele din Pacific.
-Invidios, mormăie Gino.
Gino are celular care costă o mie de euro dar conduce un Trabant. Glumele despre maşina lui se înmulţesc pe zi ce trece dar pe el îl lasă indiferent. E un prieten de calitate iar maşina lui este foarte bine întreţinută chiar dacă e veche.
La o suta de metri de noi s-a oprit un camion uriaş. Am binoclu. Îl pun repede la ochi şi mă uit la camionul parcat lângă râu: sunt doi bărbaţi în cabină care ne urmăresc cu atenţie.
-Ăştia au venit cu camionul la pescuit? Mare manelism mai e în ţara asta, se miră Gino.
-Dacă nu au Trabant de lux ca tine vin şi ei cu ce pot, îl sâcâie Mario.
-Cu camionul? Poate braconeză sau fac contrabandă cu ceva.
-Contrabandă cu ce?
-Habar nu am.
Mario propune să mergem până la camion dar am o presimţire sumbră şi mă opun ideii lui. Gino râde şi îmi arată cei patru peşti.
-Hai să vedem ce e cu ei. Nu îţi fură nimeni prada, garantez eu pentru asta.
-Dar ce eşti paznic pe aici? Lasă oamenii în pace! Să îi ia naiba cu camionul lor cu tot.
Şi totuşi mergem către camion. Şoferul şi celălalt bărbat s-au dat jos din cabină. Au în mâini bâte de bassebal şi vin direct către noi.
-Ţi-am spus eu că ăştia fac contrabandă, se amuză Mario. Precis e plin de ţigări netimbrate şi minore virgine în camion.
-Poate minore netimbrate şi ţigări virgine, răspunde Gino.
-Minore netimbrate, like that!
Şoferul ne înjură de mame, sfinţi şi biserici. E gras şi îi lipsesc aproape toţi dinţii. Prietenul lui este tot gras şi tuns zero. Ne somează să plecăm şi asta mă înveseleşte instantaneu. Şoferul încearcă să mă lovească cu bâta dar mişcările lui sunt greoaie. Îi imobilizăm imediat şi îi legăm de doi pini, pe mal.
-Să nu plecaţi cu pinii în spinare pentru că e ilegal să defrişati cu cârca, le spun stârnind hazul peturilor aruncate la întâmplare de oamenii care nu respectă minimele reguli de socializare.
-Hai să deschidem camionul, spune Mario. Să vedem de ce au sărit la bătaie.
-E ilegal, dă-i naibii. Lasă-le lor minorele netimbrate, mă supăr dintr-o dată.
Gino deschide uşa din spate a camionului. Sute de câini sar din el şi se pierd în pădurea de pini. Mario bea ce a mai rămas din sticla de votcă. Tăcerea devine apăsătoare.
-Ce faceaţi cu câinii, întreb pe cei doi?
-Nu erau câinii noştri, răspunde şoferul.
-Dar ai cui?
-Erau comunitari, dă-ne drumul.
Îi dezlegăm şi îi lăsăm să plece. Gino se supără pentru că totul s-a redus la câteva înjurături şi la o bătaie în care nu prea am avut rivali.
-Măcar dacă aveau ţigări minore de contrabandă, şoptesc gândindu-mă la sutele de câini care alergă acum prin pădure.
-Da’ cum naiba sunt alea, se supără Gino?
-Eh, nici eu nu am văzut niciodată. Doar elitele lumii au aşa ceva.
-Da’ minorele netimbrate cum sunt?
-Păi cum să fie? Scumpe. . .
Soarele arde braţele de metal ale podului. Nu îmi plac anotimpurile extreme. Cu timpul voi pescui din ce în ce mai puţin.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,7,63”-Editura Eikon
Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm
Am cerut două cuburi de gheaţă dar am primit doar unul. Mirela vorbeşte nonstop în camera vecină. Este incredibil debitul ei verbal. Ascult liniştit cu ochii la meciul Germania-Italia care se desfăşoară în reluare pe plasma uriasă a Mirelei. ,,Neamţul” Gomez ratează o ocazie la poarta lui Bufon.
-Dragule , ştii că Liviu a cumpărat bilete pentru Corfu numai ca să fim împreună cu ordinara de Sanda şi cel de-al treilea soţ al ei?
Liviu este soţul Mirelei, ,,ordinara de Sanda” nu am idee cine poate fi. Aş fi dorit două cuburi de gheaţă. Nu cer încă un cub ca să nu par nesimţit dar nici nu mai beau băutura din pahar.” Italianul” Balotelli a înscris şi peluza cu fanii italieni se bucură extraordinar de zgomotos.
-Liviu a spus că e frumos în perioada asta a anului şi e bine să mergem împreună cu Sanda şi moşul ei de şaptezeci de ani. Eu nu am spus nimic pentru că nu am vrut ceartă dar îmi este clar că mă crede o idioată oarbă.
E cald în dormitorul Mirelei. Pe pereţi e plin de nuduri de femei purtând semnătura unor pictori de care nu am auzit niciodată. Remarc faptul că femeile din tablouri nu au păr, o fi o viziune modernă sau poate tablourile fac parte dintr-o colecţie de artă având o anumită temă. Nu întreb. Sunt frumoase şi femeile tunse chilug.
Mirela intră ca o vijelie.
-Ţi-ai turnat singur Martini? Serveşte-te că vin şi eu imediat. Simte-te ca acasă!
Îmi vine să mă ridic şi să plec. Balotelii marchează iarăşi apoi se dezbracă de tricou. Aseară nu am observat că avea lipit pe spate un imens bandaj albastru. E 2-0. Beau până la urmă paharul de Martini şi mă uit mai atent la femeile goale din tablouri.
-O să cheltuim enorm şi nu o să ne distrăm deloc. Liviu şi-a făcut vasectomie iar eu vreau măcar doi copii. Este o situaţie cumplită. Nu ştiu cum voi ieşi din asemenea impas.
Femeile din tablouri păzesc un dormitor în care seara dorm un bărbat care şi-a făcut vasectomie şi o femeie care vorbeşte îngrozitor de mult. Mă simt ca un intrus intrat într-o lume plictisită de viaţă. Ce l-o fi făcut pe Liviu să îşi facă o vasectomie nu ştiu şi nici nu vreau să aflu.
-Am schimbat şi maşina. Cum să circuli cu o maşină care are doi ani, ce eu sunt o ţărancă care adună balegi ca să conduc un hârb? Sandra are şi ea o maşină nouă dar a mea este performantă. Ştiu eu ce să aleg , nu ca ordinara.
Mă întind pe pat cu ochii la tavanul de culoarea roz. Nemţii atacă disperaţi încercând să egaleze un scor la care nu se aştepta nimeni înainte de începerea meciului. Mirela vine lângă mine şi se dezbracă imediat. Nu o întreb nimic. Cred că dacă ar începe să vorbească aş simţi nevoia imperioasă de a mă arunca pe fereastra deschisă. Femeile din tablouri îmi fac cu ochiul iar eu navighez cu Mirela în apele tulburi ale unei false iubiri.
Germania înscrie din penalti în ultimul minut de joc dar este mult prea târziu. Mirela tace şi mă mângăie neîncetat. Insula Corfu este foarte departe. . .
-Eu nu merg la Ioana. Pe soţul ei l-am pocnit în timpul meciului Steaua-Dinamo pentru că mă înjura.
Renate a oprit maşina. Pe geam se văd câteva gospodării ale unui sat. Un puşti în pantaloni scurţi scoate din curte un cârd de gâşte.
-L-ai bătut degeaba? Cum aşa?
-Nu degeaba. Nu o să înţelegi.
-Ba înţeleg. De când am fost născută înţeleg pe toată lumea. Pe mine nu mă înţelege nimeni.
-Păi Lucian, soţul Ioanei este stelist iar eu nu.
-Şi ăsta e un motiv să vă bateţi ca doi puştani?
-Păi….
Cobor din maşină pentru că Renate înjură urât de tot. Dincolo de şanţ este o terasă a unui magazin sătesc. Una dintre cele două mese nu este ocupată aşa că mă aşez la ea. La cealaltă masă doi localnici îmi dau ,, bună ziua ” ca unui vechi cunoscut întors de pe meleaguri străine.
-Dacă nu vii, strigă Renate să te ia dracu. Şi pe tine şi pe echipele de fotbal şi pe toţi !
Înjură în nemţeşte. Nu înţeleg absolut nimic din ce spune.
-Să nu mă mai cauţi în viaţa ta, încheie Renate.
Maşina pleacă către oraşul Ioanei, femeia iubită de către un stelist cu capul spart. E cald şi aş vrea să beau ceva răcoritor. Chelneriţa vine şi mă întreabă ce doresc. Are bere fără alcool, asta e bine. Fata are călcâiele crăpate, şlapi roşii, mâini murdare.
-Nouă adu-ne tun, strigă unul din vecinii de masă.
Tun se spune la o băutură formată din votca cea mai ieftină la care se adaugă un pic de suc sau lichior (după gust).
Localnicii plătesc în euro şi primesc restul în lei.
-Fă Doiniţo da’ la cât ne-ai socotit nouă euroii, întreabă localnicul mustăcios?
-La 40 de mii cum la cât!
-Cum dracu’ 40 dacă ieri era 45.
-Din cauză de referend moşule. Dacă nu-ţi convine du-te la oraş, la bancă.
-Referendu’ naibii!
Înţeleg că referend înseamnă pentru ei referendum dar nu mă bag în vorbă, nu am nici un interes. Chelneriţa cu şlapi roşii pare şmechera satului şi îi tapează pe cei doi de bani fără resentimente.
Apare de undeva un alt localnic trăgând de o sfoară o vacă neagră. Omul leagă vaca de un tei de pe marginea şanţului şi se aşază la masa celor doi consăteni. Mă salută. Îi răspund la salut.
-Şi la referend pe cine votăm, întreaba mustăciosul?
-Trandafirii, răspunde omul cu vaca. Vrei să nu mai poată munci în străinătate copiii tăi ? De unde ai euroi nu de la ei?
-Votăm trandafirii atunci. Gata, aşa rămâne.
Doiniţa aduce alt rând de băuturi.
-Trandafirul e cu săgeata acum, le spune. Trebuie să votaţi săgeata nu trandafirii.
Mă apucă râsul şi cei trei se uită la mine miraţi. Beau din bere şi mă gândesc că unii oameni fac politică la fel ca Moromete, cândva. Vaca neagră urinează. E la câţiva metri de mine şi mă cam enervează situaţia.
-Da’ vă rog să ne iertaţi, spune stăpânul vacii gata să vină la masa mea. Aşa e la noi la ţară.
-Şi eu sunt de la ţară. Ştiu cum e cu vacile, boii, magarii, etc.
-Aveţi măgari în sat?
-Vin uneori din satele vecine. În sat nu avem.
Stăpânul vacii mormăie şi se aşază înpoi la masă.
-Ba eu tot trandafirul o să votez , spune mustăciosul. Doiniţa vrea să ne păcălească.
-Da, încuviinţează ceilalţi, tot cu trandafirul.
Pe masă apare un pachet de ţigări de contrabandă. Nimeni nu are foc şi stăpânul vacii negre se apropie iar de masa mea.
-Da’ vă rog să ne iertaţi . Aveţi o brichetă?
-Nu am, nu fumez.
-Da’ vă rog să ne iertaţi. Nu vă supăraţi.
-Da, bine dar nu te mai repeta atât că mă enervez. Vorbeşte ca un om normal.
Doiniţa le aduce o brichetă .Aş putea jura ca e murdară de balegă, nu cred că greşesc. Devine obositor să le ascult conversaţia.
-Hai, căpcăunule. Mergem la Ioana?
S-a întors Renate. Mă ridic şi trec şanţul cu o săritură aproape comică.
-Vă rog să ne iertaţi se aude vocea stăpânului vacii. Aţi lăsat sticla de bere şi mai este în ea. Să v-o aduc?
-Ad-o încoace dacă ai tupeu. Hai că te iert imediat.
-Ce ai măi cu omul, se supără Renate? Vrei să îl baţi şi pe ăsta?
O las să vorbească singură şi plec pe jos în direcţie opusă. Cu puţin noroc o să găsesc o maşină de ocazie. Renate claxonează şi ţipă după mine:
-Unde naiba te duci?
-La referend.
-Ce naiba este ăla?
-Întreabă pe ăia de la masă.Ei ştiu.
Plec cât mai departe de stâpânul vacii negre , de chelneriţa cu mâini nespălate şi terasa cu trandafiri. Renate încă mă claxonează. Nu îmi pasă.Aştept o maşină de ocazie.
