7,63 ( Oameni, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale)

Eduard Dorneanu Proza 63 ( Oameni, 7, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale), editura eikon, Eduard Dorneanu, literatura universală 0 Comments

Ceaţa de la ora şapte înobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON