7,63 ( Toamna şi Iva)

Eduard Dorneanu Proza 63 ( Toamna şi Iva), 7, editura eikon, Eduard Dorneanu, literatura universală 0 Comments

Mălinii privesc cu uimire prima brumă a toamnei. Pomii îşi scutură ultimile roade. Strigătele copiilor deschid ferestrele caselor. Apa Moldovei curge învolburată, semn că undeva la munte a plouat astă noapte. E frig şi din nările cailor care aduc de la câmp snopi de porumb, ies aburi groşi. Toamna îşi arată asprimea. Palmele ei reci caută urmele îngerilor. Clopotul satului răsună trist: undeva a murit cineva. Sufletul lui urcă deasupra durerii şi numără florile de toamnă de pe mormintele celor plecaţi dincolo de albastru.
Ajung în Fălticeni înainte de ora zece. Am timp să cumpăr un cadou pentru Iva. Iva este o bulgăroaică stabilită în Fălticeni din anii ’90. Deşi nu este o frumuseţe a fost şi bănuiesc că încă mai este curtată de cei mai bogaţi bărbaţi din zonă. Singura ei afacere pe care eu o cunosc este un bar deschis nonstop unde se servesc cele mai ieftine băuturi din oraş, iar noaptea prostituatele aşteaptă eventualii clienţi. Totuşi Iva este foarte bogată. În garaj are patru autoturisme (dintre care două de teren) înmatriculate în Bulgaria. Apartamentul în care locuieşte este plin de obiecte de artă deşi bănuiesc că unele dintre ele sunt doar falsuri. Astazi este ziua ei de naştere. Nu cred că aş fi ţinut minte data aniversării Ivei dar tot pe 9 octombrie este ziua de naştere a regretatului Adrian Pintea şi fără să vreau am legat cele două evenimente unul de altul. Am cincizeci de lei pe care i-aş putea cheltui pentru un cadou. În piaţă găsesc flori scumpe şi îngrozitor de urâte.
-De unde aţi adus florile astea?, întreb supărat. Aţi jefuit mormintele celor decedaţi acum doi ani? Arată îngrozitor.
-Cumpără din plastic dacă astea nu-ţi plac, îmi răspunde o doamnă intrigată de pretenţiile mele.
-Sunt din Olanda aduse, spune şi cea care vinde. Uite ce frumoase sunt.
Nu mai cumpăr nici o floare. Renunţ şi la cadou. Mă îndrept spre blocul Turn rugându-mă în gând ca Iva să nu fie acasă.În faţa blocului, doi copii de şcoală primară îşi împart pumni şi se înjură în hazul unei asistenţe formate din pensionari şi elevi de liceu. Trei liceene cu fuste scurte mănâncă un fel de covrigi cu mac şi povestesc nu ştiu cui la telefon ce se întâmplă.
-Să-mi dau palme, spune cuiva la telefon una dintre fete. Fac poze cu telefonul şi îţi trimit să vezi şi tu.
Cei doi puştani sunt plini de sânge. Îi evit şi ajung la intrarea în bloc. Iva tocmai ieşea.
-La mulţi ani ! Nu ţi-am luat nimic cadou. Ştiu că eşti grăbită. Am vrut doar să îţi urez multă sănătate şi o groază de alte chestii. Îi sărut mâna şi dau să plec.
-Te rog să nu pleci. Mergi cu mine până undeva? Te rog.
-Nu merg la petrecerile tale pentru că ai prieteni burtoşi şi plictisitori.
-Nu ştie nimeni că e ziua mea. Vreau să merg la Mănăstirea Slatina. Plătesc acolo rugăciuni pentru ca să îmi meargă bine. Aşa fac în fiecare an de când sunt în România.
-Serios? Hai că pe mine mă poţi lăsa în Mălini.
-Vreau să mergi cu mine până acolo. Nu îmi place să merg singură.
-Mda. Hai că tot nu ţi-am adus cadou. Măcar să te însoţesc.
Iva mă ia de braţ. În faţa puştanilor însângeraţi se opreşte şi izbucneşte:
-Imbecilii dracului. De ce vă bateţi aici aurolacilor?
Scoate din poşetă un spray pentru autoapărare şi îl agită . Cei doi puşti se opresc şi se uită miraţi la noi.
-Foloseşti sprayul sau stăm aşa până la a zecea Înviere, întreb supărat?
Liceencele continuă să filmeze cu telefoanele mobile. Iva foloseşte sprayul dând un jet în aer deasupra tuturor. Mirosul de piper deschide apetitul de înjurături al pensionarilor care ne binecuvântează în fel şi chip. Respir greu. Puştanii fug, iar Iva se ia la ceartă cu un domn foarte în vârstă care îi reproşează că foloseşte sprayul deşi nu era neapărată nevoie:
-De ce dai cu spray? Nu vezi că suntem oameni bolnavi pe aici şi ni se face rău?
-Mă plictiseşti. Nu ştiu de ce stau eu de vorbă cu unul ca tine.
-Bulgăroaică rea cu ceafa mare.
Iva e gata să folosească din nou sprayul. Mă aşez între ea şi domnul în vârstă şi îi cer să plecăm de acolo.
-Vrei să ajungi la mănăstire şi te lupţi cu bătrânii? Foarte frumos!
-A spus că am ceafa mare.
-Este un clişeu. Îţi spune aşa pentru că eşti bulgăroaică. Hai să plecăm, odată!
Garajul uriaş al Ivei este ceva de speriat. Patru autoturisme de lux sunt parcate într-un spaţiu imens în comparaţie cu garajele celorlalţi. Pe pereţi sunt postere cu fotbaliştii echipei Tom Tomsk.
-Ăştia nu sunt ruşi?, întreb foarte mirat.
-Cine?
-Tom Tomsk. ăştia.
-Ei şi ce dacă. Mie îmi plac.
Urcăm în Range Rover. Mă uit încruntat la Iva care tocmai scoate din poşetă un teanc gros de bacnote euro. Deschide torpedoul şi mi se pare că aud demonii cum râd de noi undeva într-un purgatoriu cu miros de spray paralizant. Plecăm plictisiţi, iar la ieşirea oraşului o rog să ia de la autostop doi elevi de liceu care făceau autostopul. I-am recunoscut: ambii locuiesc în Mălini, unul pe o uliţă din apropierea oficiului poştal, iar celălalt în apropierea bisericii. Şoseaua nu este aglomerată. Iva conduce cu viteză foarte mare, undeva la vreo 170 de kilometri pe oră. În câteva minute trecem de Rădăşeni apoi gonim către Sasca de parcă fugim de un pericol iminent. Iva reuşeşte să depăşească o ambulanţă şi maşina pompierilor care se îndreptau (presupun) către un eveniment. Lăsăm în urmă şi Sasca, iar în apropiere de Cornu Luncii, Iva reduce viteza dar nu cu mult . După cinci minute ajungem în centrul Măliniului. Iva opreşte, iar cei doi elevi vor să plăteasca. Un drum până la Mălini costă şapte lei dar cei doi scot numai cinci lei şi vor să îi dea Ivei. Bulgăroaica face un gest înspre ei, dar eu o reţin.
-Lăsaţi băieţi, nu daţi bani, le spun eu.
-Mulţumesc, spun cei doi dându-se jos din maşină bucuroşi.
Mă uit la Iva furios:
-Ai ajuns să iei bani de la elevi? Ai torpedoul bucşit de euro şi te lăcomeşti la 5 lei de la nişte copii!
-M-am prefăcut, răspunde Iva.
-Precis. . .
Ajungem la mănăstirea Slatina după un sfert de oră. Iva cunoaşte pe aici şi suntem duşi de către o măicuţă la o chilie unde mai multă lume aşteaptă să intre pentru a plăti acatiste şi eventual să se spovedească. Luăm loc.
-Pe mine m-a ajutat mult, spune o doamnă. Copilul meu a intrat la ingineri şi ne merge bine în casă.
-La ingineri se intră cu examen de dosare. Nu trebuia decât să completeze un formular, ironizez eu.
-Termină, mă calcă pe picior Iva.
Lumea aşteaptă să intre la preotul mânăstirii. Iva este luată înaintea celorlalţi. Bănuiesc că euroii din torpedou vor ajuta la mântuire la fel de mult ca şi rugăciunile. Iva nu stă mult. Se întoarce veselă plină de speranţă. Plecăm nu înainte de a repeta doamnei care se laudă că are copil student.
-Examen de dosare , doamnă.
– Domnule nu fiţi necivilizat.
-La revedere. Nu am mai auzit să plăteşti la mănăstire ca să intre la facultate cineva care susţine examen de dosare.
-Unde nu e credinţă nu ai ce să ceri.
Iva râde. Urcăm în maşină şi mă sărută pe obraz. Oamenii care aşteaptă în parcare se uită intrigaţi la noi de parcă am comite o blasfemie. Plecăm veseli fiecare cu gândul la altcineva. Toamna ne aruncă aşteptarea pe şoseaua acoperită de frunze şi umbre ale unor îngeri care şi-au pierdut stăpânii.
-Noi nu o să ne certăm niciodată, spune încet Iva.
-Nu o să ne certăm, răspund eu privind torpedoul rămas gol.
Cobor în Mălini. Iva îmi face semn veselă şi demarează către oraşul unde toată lumea o vede ca pe o femeie de o răutate extremă. E mult mai frig. Toamna îşi arată cu durere asprimea. Orele se rostogolesc agonizant către o nouă întrebare.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,7,63”-Editura Eikon