19 Iulie/Aniversări:
1744: Heinrich Christian Boie, prozator, poet german (d. 1806)
1819: Gottfried Keller, prozator, poet elvețian (d. 1890)
1893: Vladimir Maiakovski, poet rus
1896: A.J. Cronin, scriitor scoțian
1919: Miltos Sachtouris, poet, prozator grec (d. 2005)
1923: Joseph Hansen,poet, prozator american (d. 2004)
1923: Constantin Țoiu, prozator român
1928: Samuel John Hazo, scriitor american
1934: Tita Chiper, ziaristă română, scenaristă de filme de animație, autoare de proză pentru copii
1938: Tom Raworth, poet englez
1943: Maria Luiza Cristescu, prozatoare română
1954: Elena Ștefoi, poetă, publicistă și diplomată română
Aniversări:
-1718: Saverio Bettinelli, poet, critic italian (d. 1808)
-1811: William Makepeace Thackeray, scriitor englez
-1845: Tristan Corbière, poet francez
-1900: Nathalie Sarraute, scriitoare franceză
-1902: Jessamyn West, scriitor american (d. 1984)
-1909: Bishnu Dey, poet, critic indian (d. 1982)
-1922: Thomas Kuhn, filosof american
-1930: S. Damian, critic literar din România
Merg fără chef pe marginea şoselei. Dau ,,bună ziua” oamenilor şi aceştia mă salută respectos, iar unii bărbaţi dau noroc cu mine. Aştept o maşină de ocazie. E foarte cald. Mă opresc în dreptul unui parapet de lemn vopsit în verde. Patru copii de grădiniţă cântă un refren al unei melodii arhicunoscute schimbând ordinea firească a versurilor:
-Gâscă tu mi-ai furat vulpea nu mi-o da-napoi. . .
Scot o cutie cu gumă de mestecat şi puştanii se bucură de cadoul neaşteptat.
-Cum te cheamă mă întreabă unul dintre ei?
-Eduard. Da’ pe voi?
Copiii îmi spun cum se numesc şi mă privesc în timp ce mestecă straşnic guma primită cadou.
Se apropie o ,,Dacia” cu ladă. Fac semn mai mult în glumă. Şoferul opreşte şi îmi strigă că pot urca. În ladă, un puştan supraveghează un porc imens aflat într-o cuşcă de lemn. Urc în maşină. E prima dată când călătoresc alături de un porc aflat într-o cuşcă .
-Paaa, Eduard, strigă copiii făcându-mi semne de rămas bun.
În maşină miroase a porc, transpiraţie şi ţuică de prune. Soferul este un bărbat la vreo şaizeci de ani, mustăcios, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou roz pe care scrie cu litere mari ,,Heidi fetiţa munţilor”. Tricoul îi e mai mic cu cel puţin două numere. Are o burtă uriaşă, iar când respiră, Heidi urcă şi coboară într-un ritm destul de alert.
-Mă cheamă Costel dar prietenii îmi spun Raul. Am lucrat prin Spania după revoluţie.
-Eduard, îmi pare bine.
-Şi tu ai nume spaniol, se miră şoferul mustăcios.
-Da, fireşte, răspund eu.
Nu vreau să îl supăr. Dacă el crede că numele meu este de origine spaniolă nu are rost să îl supăr. Mă uit pe geamul din spate şi văd porcul uriaş din cuşcă. Raul îmi întinde o sticlă cu ceva alb în ea. Beau un gât crezând că este apă minerală dar imediat simt ţuica de prune din cea mai bună calitate.
-Mulţam fain ,Raul.
-Hai să trăieşti Eduardule, răspunde mustăciosul trăgând o duşcă zdravănă din licoarea albă.
În Bucovina, când un om îţi spune pe nume este semn bun. Mă bucur şi uit imediat că mă ustură gâtul de la băutură.
-Da’ unde duci elefantul din cuşcă, Raul? L-ai cumpărat pentru consum?
-Nu, nici gând. Îl duc unui pădurar. Eu am o porcărie.
-Porcărie?
-Da, cresc porci şi îi vând.
Raul bea iarăşi. Căldura ne aprinde respiraţia.
-De aici ai şapte kilometri până în Mălini. Prinzi imediat o ocazie, spune Raul. Tare bine ar merge o baie într-un ştiolbon.
-Este Moldova la maxim două sute de metri..
-No, hai până acolo.
Coborâm cu maşina la picioarele podului. Raul îşi cheamă copilul şi amândoi se dezbracă de haine. Mă hotărăsc să fac şi eu baie deşi nu înot tocmai bine. Raul înoată pe spate, iar burta lui uriaşă se vede deasupra apei ca o ciudată creatură încă necuprinsă în regnul animal.
-Pinochio adă mâncarea şi băutura din maşină, strigă Raul copilului.
-Amu ia, răspunde copilul plecând în fugă.
-Pinochio? E poreclă, întreb eu gata să izbucnesc în râs?
-D’apoi cum altfel, poreclă. M-a minţit că i-au furat la şcoală telefonul. De două ori anul ăsta. El mă minţea că vrea aceeaşi marcă şi îmi arăta telefonul vechi. Banii îi cheltuia cu gagicile. Şaişpe’ milioane a făcut praf până amu !
-Şi nu te-ai supărat pe el?
– E mare, e în clasa a noua. M-o minţit cu stil. Nu mă supăr.
Îmi place vorba lui bucovineană şi dintr-o dată îl văd cu alţi ochi. Pare a fi un om care trăieşte frumos chiar dacă viaţa lui se deapănă printre porci şi drumuri nesfârşite. Pe un ştergar pune mâncarea: caş, roşii, măsline şi pâine neagră de casă.
-Pâine neagră de casă!! Îmi place de mor, le spun celor doi.
Pinochio ne toarnă ţuică în păhărele de plastic. Râde şi mănâncă cu gura deschisă.
-Da’ cum faci de sunt aşa mari porcii, întreb eu pe Raul?
– Îi hrănim cu concentrate, zăr şi popuşoi. Se umflă dar carnea nu mai are gust aşa de bun.
-Zer?
– Zăr cumpărat din locurile unde se colectează laptele. Cu o zi înainte de vânzare îl umflăm cu zăr şi mai luăm nişte bănuţi în plus.
-Eşti tare, Raul.
-D’apoi. . .
Mă despart de cei doi chiar în clipa în care cerul este brăzdat de fulgere. Un tunet puternic rupe în două liniştea.
-Ad-o Doamne, strigă Raul. La revedere Eduardule.
-Paa, Eduard, strigă şi Pinochio făcându-mi semne din lada maşinii.
Plec încet către casă. Mai este puţin şi ajung în sat. Drumul trece prin pădurea de mălini. Se aude mierla cântând.
-Hai sus, Eduard.
M-a ajuns o căruţă încărcată cu pietriş. Un adolescent îmi întinde mâna. Urc.
-Servus, flăcău. De unde vii?
-Am fo’ la balastieră. Acuş ajungim acas’. Să vedi Mălinii.
-Da. . .
Flăcăul scoate o sticlă de bere şi îmi întinde să beau. Mă răcoresc şi îi mulţumesc dând din cap. Bea şi el apoi strigă armăsarului să nu fie leneş.
Pădurea râde. Norii de ploaie se strâng deasupra satului.
vas numără banii
femeile urcă în microbuze
însoţite de ciclopi care mestecă frunze de coca
infanticidul este o măsură de precauţie a personajelor
care ocolesc tavernele lui jaroslav hasek
şi
nudurile obeze ale lui fernando botero
şoferul explică beneficiile unui anevrism al aortei
gropile drumului înghit umbrele târfelor
ritualul de exorcizare a inocenţei continuă
până la blasfemia atingerii
copacii de pe marginea drumului
sunt perfuzaţi de primăvara tunsă chilug
vas numără banii
negustorii de apă moartă plătesc întotdeauna cinstit
agonia.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,SACRA EROTICA”-EDITURA TRACUS ARTE
tinereţea noastră a rămas blocată într-o dacie vişinie
(acolo ioana a avut prima tentativă de suicid)
îngerii cu cagule şi buze crăpate s-au autoexilat în regiunea a’dhakliyah
ioana visează să conducă un sultanat
unde supuşii să fredoneze balade gothice
iar execuţiile publice să fie ţinute în ashramurile suprapopulate
din cartierele studenţeşti
sângele curăţă virginitatea icoanelor
ştiu
e suficient să priveşti luna convexă
prin parbrizul găurit
lumina putrezeşte în cripta ochilor mei
orice mângâiere
amplifică agresivitatea atingerii
Eduard Dorneanu
DIN VOLUMUL ,,SACRA EROTICA” – EDITURA TRACUS ARTE
după ora şaisprezece
lidia se întâlneşte la motel cu unul dintre preoţii oraşului
camera lor devine scena unui ritual agonizant
gemetele lui eliberează egregorii şi umplu cu venin neurotoxic
craniile de lut care ornează sala de ceremonii
spaţiul dintre nuditatea femeii închiriate şi cer
se umple cu bocanci camere de luat vederi
şoapte anesteziate
diavolul scutură florile luciferiene ale inocenţei
verbele stau în şir indian aşteptând decimarea
iar femeia ţipă de plăcere
clepsydra oculus inferni est
în camerele vecine paturile sunt acoperite cu frunze de acaju
monotonia barbară îi apără de uitarea prietenilor
lidia îşi aprinde o nouă ţigară
preotul râde şi îşi ascunde crucea de aur
în sutienul femeii drogate.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Mai sunt destui îngeri păzitori care să călăuzească sufletele celor plecaţi pe drumul veşniciei? Întrebările se lovesc de pereţii pictaţi ai bisericilor şi ricoşează în inimile copiilor rămaşi fără părinţi. Ochiul lui Dumnezeu veghează mormintele din Mălini. Pe crucea din fier a tatălui meu am scris cu litere strâmbe numele lui. Ar fi trebuit să rog pe cineva care se pricepe să scrie drept, cu litere semeţe, dar am considerat că tata nu m-ar fi iertat dacă aş fi făcut asta. Nu i-am schimbat crucea deşi mama spune mereu că restul lumii a comandat cruci din ciment, aşa cum e moda acum. Mormântul e acoperit cu flori roşii, albe, galbene. În jurul lui s-au adunat mormintele vecinilor, ale rudelor, ale celorlalţi săteni.
Ca să ajungi la cer trebuie să cobori în pământ. Acest paradox al durerii ne desparte pe unii de alţii. E greu să conştientizezi că fiinţele iubite odihnesc în pământ, dar sunt şi dincolo de albastru, printre stele şi îngeri. Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.
Mângâi crucea neagră şi de undeva din pomii din apropiere aud cântând porumbei sălbatici. Nu ştiu să lăcrimez. Nu am făcut asta nici la înmormântarea lui, acum 28 de ani. Lumânările se sting mereu din cauza vântului.
În cimitir, mai mulţi copii aleargă printre cruci. Singurătatea albastrului este identică cu singurătatea pământului. Trupul descompus al celor lipsiţi de lumină este la fel de singur ca îngerii din ceruri. Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească, iar paşii lor prin lume sunt şterşi pentru a face loc altor suflete rătăcitoare, altor destine enigmatice.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Singurătatea veşniciei apasă greu pe cei care acum nu mai pot să ridice praful zilelor săptămânii. În fiecare zi caruselul se învârte ameţitor şi din el cad copii, bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei. Călătorii pleacă spre albastru însoţiţi de rugăciunile celor rămaşi în cealaltă singurătate. Acum 28 de ani, la 7 august a plecat şi tata. Cerul s-a închis cu o singură întrebare la care nimeni nu poate primi un răspuns.
Mălini, 7 august 2012
28 de ani de la moartea tatălui meu
borusia dortmund a pierdut champions league
ioana aruncă pe geam biletul de pariuri
sărim peste masa de seară
eleniţii ar spune că ignorăm pluralitatea iluziei
ioana desenează o femeie cu aspect aspru
medieval
e iudith de bavaria îmi spune ioana
cred că datorită ei a învins bayern munchen
detest femeile care îşi amestecă veşnicia cu loviturile de pedeapsă
dacă ar fi fost bărbat s-ar fi numit ernesto guevara lynch
şi ar fi ajutat pe once caldas în cupa libertadores
îmi camuflez plictisul simulând un interes deosebit
pentru paharul cu bere
întreg oraşul sărbătoreşte destrămarea unei minorităţi afective
boema provincială oficializează delictul de opinie
de la balconul ioanei pot vedea cum curtezanii prostituatelor
îngroapă în pământul uscat
pui de pisică
subotic şi hummels au ochii în lacrimi
gazonul este autopsiat cu lasere, petarde, înjurături
ioana sparge nuci şi le aruncă miezul în mijlocul dormitorului
liniştea este transparentă
impudică
mă prefac că sunt atent la coloanele de maşini care sufocă parcările
ioana îşi injectează doza zilnică
apoi geme orgasmic şi îşi aruncă hainele
moartea calcă încet pe miez de nucă
astăzi
dragostea are o cotă de 1,16.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,SACRA EROTICA”-EDITURA TRACUS ARTE
E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.
