sunt şaizeci de milioane de motive
pentru care trebuie să apăr podul moltke
domnul aruncă peste mine praf de cărămidă şi perne mici
teoria dinamică a mişcării are la bază un nume de femeie cusut pe o pernă mică
şoaptele ei sunt arme fără recul
răspund şi eu călcând pe fetuşi putreziţi şi antebraţe tatuate
ţipetele mele par fragmente dintr-un cântec de ogradă deformat
în nopţile seci de ianuarie nu există o pedeapsă imanentă a iubirii
palmele mele colorează în cărămiziu rănile rugăciunii
linia defensivă cuprinde tristeţea mea, hainele de înmormântare ale evei
şi singurătatea tragică a umbrei de pază
vreau să ningă cu fulgi kaki
dacă va ninge
nimeni nu va mai înfige cruci de carne în patul iubitei
iar eu voi putea să navighez plictisit
pe trupul sfâşiat de furtuni al femeilor ocean.
EDUARD DORNEANU
Din volumul ,,SACRA EROTICA” – Editura Tracus Arte
,,Intrări în labirint” de Christian Crăciun
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-188-0
NR. PAGINI: 102
FORMAT: 13X20 cm
Adolescentului de azi îi va fi, desigur, foarte greu să priceapă libertatea, deschiderea sufletească, forța de absorbție culturală, intensitatea trăirii și fervorile de tot felul, solidaritatea întru altruism și, mai ales, frenezia resin-cronizării cu valorile Occidentului – caracteristici esențiale pentru formarea tînărului intelectual român de la sfîrșitul anilor șaizeci. Am fost patru ani coleg de grupă cu Christian Crăciun la Facultatea de limba și literatura română a Universității București (1972-1976), am împărtășit aceleași idealuri și bibliografii, am bătut aceiași cîmpi, am fugit după aceiași cai verzi pe pereți și am practicat cu egală patimă aceleași metode ale evadării pe verticală. El a rămas cu entuziasmele și, mai ales, cu toată purita-tea de atunci, cu un soi de asumare christică (dacă mi se îngăduie formula) a lumii și a culturii… Christian Crăciun este un om al dăruirii, al jertfei de sine și nicidecum un „simplu” profesor. O profundă natură catalitică, după vorba lui Blaga, pentru care suprema valoare morală a omului este smerenia: a-ți pleca grumazul în fața Celuilalt, spre a-l face vizibil pe acela, în dauna ființei tale – iată lecția (kenoza) lui. Cînd un om ca el se întreabă, pur și simplu, dacă există o cultură românească postbelică, poți să fii sigur că o face nu doar cu o desăvîrșită bună credință, ci și cu acel soi de patos responsabil care lipsește majorității „intelighenției” dîmbovițene. Christian Crăciun rămîne un om – „pîinea lui Dumnezeu”. Primească bietul, dar sincerul, omagiu al unui drăcușor de carnaval! Drept pentru care semnez
Dan C. MIHĂILESCU
în seara asta voi dormi împreună cu ioana pe o haină îngheţată
afară
lângă un foc în care ard lemne de cireş şi cearceafuri însângerate
cioplesc o cruce de gheaţă
parcă aş fi căpetenia celor şaisprezece barcagii de pe râul eunoss
îmi trec palmele prin flacăra galbenă a focului
ce faci eduard strigă ioana
ai chef de apoteoză chiar acum când luna este în balanţă
opreşte-te
ascunde safirele albastre în cutia de transplant şi minimalizează suferinţa
printr-un gest melodramatic steril
ioana se dezbracă
de pielea ei se lipesc afişe din care zâmbesc cinci sute optzeci şi opt de animale şchioape
o ating pe sâni la confluenţa dintre penumbră şi secetă
lemnele de cireş trosnesc iar ioana îşi înfige visele
în rănile mele
mi s-au aprins braţele pleoapele pieptul
aşa da eduard strigă din nou ioana
acum ne putem ascunde sub o haină îngheţată
acum da.
EDUARD DORNEANU
Din volumul ,,SACRA EROTICA” – Editura Tracus Arte
Primăvara a deschis porţi noi către cer. Albastrul tremură la fel ca inima unui copil rămas singur într-o cameră întunecată. Pe dealuri, călăuzele aprind focuri şi rostesc rugăciuni. Vântul şterge urmele animalelor de pradă. Pomii primesc mângâiere şi deschid muguri. Apele Suhăi şi ale Moldovei adună ultimele lacrimi ale iernii.
Curăţ prunii din faţa casei. Unele crengi s-au uscat. Cleştele e neascuţit. Taie greu crengile uscate. Încerc să folosesc un fierăstrău ,,coadă de vulpe’’. Nici unealta asta nu mă ajută prea mult; zimţii fierăstrăului trebuiau ascuţiţi iar lama curăţată de rugină. Din pruni cade asupra mea un praf negricios. Strănut. La masa din faţa magazinului beau bere trei consăteni: Malaicreţ, Buburuşcă şi Chiştoc. Au lăsat faetoanele încărcate cu gunoi de grajd în şosea. Dincolo de gard văd cozile furcilor înfipte în pasta cafenie şi urât mirositoare.
– Uăi,oameni buni!, spune Malaicreţ. Aţi văzut ce-o făcut săcuii la Tîrgu Mureş? Api aiştea a sî ni distrugî ţara fără doar şi poati. Îs conduşi di Iliescu şî Roman. Aşa o făcut şî dupî revoluţie şî o vândut tătî ţara. Pi i nu-i intereseazî di ţarî cî i îs săcui.
– Dă-i dracu’ di săcui!, se bagă în vorbă şi Chiştoc. Iliescu nu-i săcui. Iliescu îi lipovean din Tulcea. Ni-o spus nie unu’ care vindi în piaţă sîmbăta grâu adus din jios.
– Ba-i săcui! Lipovenii au barbă. Întreabă pi orici om. Nu există lipovean fără barbă.
– Să prea poati, spune şi Buburuşcă. Lipovean farî barbă n-am văzut.
Oamenii au peste şaptezeci de ani. Sunt veseli, cu chef de vorbă şi evident li se pare că ei au întotdeauna dreptate. Malaicreţ continuă discursul:
– Eu am o nepoată măritatî cu un săcui. Copchila s-o dus la lucru în Italia. Acolo cum o hi făcut nu ştiu da’ s-o luat c-un săcui di aista care vre sî nă ieie ţara. O făcut acolo nuntă şi tât şî au şî un copchil de patru anişori. Astî varî ci credeţî că s-o întâmplat? O vinit copchila acasî, în Mălini. Cu copchil şî cu săcui.
– Da’s cununaţi la popă?, întreabă Chiştoc.
– Cum sî cie cununaţi, cî doarî săcuii nu-s ortodocşi!, răspunde trist Malaicreţ.
– Da’ ci-s bre?
– I cred în Dumnezău da’ nu fac crucea ca noi şî nu cred nici în sfinţii noştrii cum ar hi sfântu’ Ioan cel Nou de la Suceava, sau Cuvioasa Paraschiva. Îs săcui, ci mai la deal la vali. Nu-s creştini. Buun. O vinit copchila acas’. Ce era sî facem noi? O bagat maşîna în curti. Ne-am pupat. Copchila ne-o prezentat pe barbatu’ i. O zîs câ-l cheamî Fernando.
– Nume di săcui, afirmă Buburuşcă şi dă vesel un pahar de vodcă peste cap.
– Da bre, di săcui. Omu’ mă salutî aşă ca pi-o cioatî şî să bagî în casă. Ficioru’ lor la fel. O boabî di româneşti nu ştia spurcăciunea. M-o luat la vorghit pi limba lor a săcuilor: prontu, certu, graţie, prostii de-a lor. I-am zîs la copchilă că nu-i frumos, că dupî ci cî ni-o adus săcuii în familie să nu îşi înveţe băietu’ limba noastră.
– Şî?, întreabă Buburuşcă rămas cu paharul gol în faţă. Ea ci o zâs?
– M-o minţât. Tot spune’ cî barbatu’ i nu-i săcui, cî îi italian. Da’ ea nu ştie cî eu am făcut armata cu un săcui şî am prins din limba lor. Şî aciala tot aşă vorbea: certu, graţie, prontu.
– Aşâi, săcuii vorghesc aşa!, spune Chiştoc.
– Mâne, poimâne a sî aibă pretenţia sî punî la sat plăcuţî cu numele satalui pi limba lor. Chiar, oari cum să zici la Mălini în sîcuiascî?
– Prontu Mălini, răspunde amuzat Chiştoc.
– Doamne’ Maica Domnului!
Îmi amintesc unde am văzut prima dată plăcuţe bilingve. Eram soldat în termen, grănicer. În satul unde eram încartiruiţi locuiau doar familii de maghiari. Pe 23 decembrie 1989, mă deplasam către post-control, un obiectiv de pază şi control amplasat în faţa localităţii. Acolo aveam o mică gheretă, un aparat optic pentru timp de noapte, telefon, antipneu. Şeful de patrulă stătea la barieră şi controla documentele celor care intrau sau ieşeau din localitate, iar celălalt soldat stătea într-o groapă pentru a trage la nevoie de un fir metalic care ar fi adus în mijlocul şoselei, antipneul. În acea zi, mi s-a adus la cunoştiinţă că voi avea un nou coleg de patrulă. Mă obişnuisem să merg în pază cu un oltean, somnoros şi veşnic flămând. Noul coleg de patrulă era un orădean scund de statură, infatuat şi culmea, foarte vorbăreţ. Provenea dintr-o familie mixtă: tatăl maghiar şi mama româncă. Vorbea maghiara impecabil şi adeseori ofiţerii companiei de grăniceri îl foloseau pe post de translator. La vreo cincizeci de metri de ghereta postului de control m-am oprit. Pe indicatorul unde ieri era trecut numele satului scria altceva. Evident, în maghiară.
– Ce scrie aici?, am întrebat pe colegul meu de patrulă.
– E în ordine, a răspuns el. E scris numele satului.
– Tu faci mişto de mine? E în maghiară.
– Ce ai Dornene? Aici locuiesc maghiari. Cum ai vrea să scrie? În franceză?
– Hai, fuguţa şi ajută-mă să scot din pământ stâlpul de fier.
– Nu vin şi dacă te iei de mine te raportez domnului căpitan!, s-a burzuluit colegul meu.
– Şi ce crezi că o să spună căpitanul? Că trebuia să laşi indicatorul unguresc sau să pui înapoi pe cel românesc. Uite-l, la doi metri de tine! E în şanţ.
Colegul meu maghiaro-român s-a gândit ce s-a gândit şi a fost de acord să mă ajute. Am scos stâlpul de fier şi l-am ascuns undeva, într-un stog de strujeni. Am înfipt vechiul indicator, iar colegul meu nu mi-a vorbit toată ziua. A doua zi, localnicii au montat un nou indicator cu numele unguresc al satului. Unsprezece zile a durat mascarada, apoi cei din sat s-au lăsat păgubaşi.
Camarazii mei râdeau de mine:
– Dorneanu poate să deschidă magazin cu indicatoare ungureşti!
Atunci nu am realizat de ce primele plăcuţe cu înscrisuri maghiare au apărut în satele de frontieră. Eram prea tânăr. Aşteptam să fiu lăsat la vatră. Număram orele, minutele, visele.
Cei trei consăteni continuă discuţia:
– Şî într-o zî ce crezi cî sî întîmplî? Ni chiamî un cumătru la o nuntă, tocma în Păltinoasa. Era diparti da’ cum sî nu ti duci dacă era la neamuri. Ni suim în maşîna săcuiului şî ni ducim la nuntî. Acolo ci sî vezi? Copchila me îi frumoasî tari. Săcuiu’ n-o vrut să gioaci nici macar un gioc. Pi copchilă o măi giucat-o unu’, altu’, na ca la nuntă. Cî doarî numa’ morţî nu gioacă. Uăi, oamini buni, ştiţî ci o făcut săcuiu? S-o suit în maşînî şî ni-o lasat acolo ca pî nişti proşti. S-o dus acasî şî o dornit şî noi o trebuit sî plătim taxi ca sî ni aducî acasî. Api eu m-am inervat şi l-am luat la trii păzăşte. Săcuiu’ s-o înmuiet şî ş-o cerut iertare.
– Pi româneşti?, a întrebat Buburuşcă.
– Nu, pi limba lor, a săcuilor. O zâs: ,, fuori di chi sporco romano’’. Copchila mi-o zâs câ asta însamnă: ,,iartă-mă românule că nu mai fac’’. Ci era să fac? L-am iertat cî îs tari bun la inimă.
Sună telefonul mobil. Răspund:
– Pronto, ascult.
Oamenii mă privesc de parcă aş fi un criminal în serie. Mâinile lui Malaicreţ tremură.
– Bine, am înţeles. Ceao.
Închid telefonul şi plec către casă. Oamenii se ridică de la masă şi se întorc la faetoanele lor pline cu balegă şi rumeguş. Primul pleacă Buburuşcă. Apoi Chiştoc şi la sfîrşit Malaicreţ. Omul ridică biciul şi strigă:
– Haidaaa Sura!, mîncati-ar săcuiii şî cine i-o mai adus pe lume!
Mă duc în livadă. Motanul Nero tot nu a apărut. Probabil că trupul lui putrezeşte undeva într-un şanţ sau printre pietrele prundului Suhăi. Privesc cerul şi mă gîndesc la zborul păsărilor. Albastrul cerului nu poate fi împărţit. Număr aripi şi vise. În tăcere.
eu simt
iubirea este un labirint eliberat de idolii mentali
nu am mai închis pleoapele alessiei de anul trecut
era o seară lipsită de vin liturgic
păream nativi în durere
cineva desenase pe tavan un stârc cu cioc sabot
întrebările noastre erau asemeni gloanţelor cu fosfor
pe hol
sufiştii celebrau ziua sfântului vitus
mă rugam să cadă peste noi o bombă tallboy
sau să fim ţinta lui schwerer gustav
mda
aveam un singur pat iar printre picioarele alessiei trecea nilul albastru
puteam muri ca un arbore-mamut peste care a trecut landkreuzer
fericit că am înţeles sublimarea
fericit
eu simt
iubirea nu este o replică dată aroganţei
palmele doriei manfredi şi pleoapele alessiei frâng linii pe şinele de tren
mă ridic ud în singurătatea îmbrăţişării
vreau să simt alessia
am spus că vreau să simt
cum rugăciunea ta închide labirintul.
EDUARD DORNEANU
Din volumul ,,SACRA EROTICA” – Editura Tracus Arte
cea mai caldă dimineaţă de februarie din ultimii cincizeci de ani
deschide sicriele idolilor tetraparezici
tu ştii
contururile desenate cu cretă albă au nevoie de reprogramare emoţională
in dubio pro reo
ipocrizie şi parvenitism modern
aş dori să pot aduna aripi purpurii pe malurile lacului tana
nu pentru a risipi durerea şi nici pentru a lega rănile semantice ale iubitei
februarie topeşte ultimele zile ale tinereţii noastre
e cald
e foarte cald
continui să scriu poezie
femeia ciclop îmi zâmbeşte şi se aşază alături de milos obilic
le zâmbesc şi scriu poezie vie
vie.
EDUARD DORNEANU
Din volumul ,,SACRA EROTICA” – Editura Tracus Arte
mai e timp de o îmbrăţişare
până
la a şaptea şi ultima rugăciune a zilei
ai putea să cumperi câteva lampioane din aluat crud
spune ioana
mie îmi place un fel de pâine nici neagră nici proaspătă
oamenii îi spun pâinea lui manole
seamănă cu pâinea de pe vremuri
are coajă groasă şi uneori găsesc în ea furnici sau lame acoperite cu sânge
dar eduard să ştii
cel mai bine ar fi să cumperi câteva lampioane din aluat crud
desigur răspund cu voce înceată
ai răbdare până ce penumbra va umple chivotul zidit în piatră purpurie
o să îţi învelesc cu lampioanele sânii
vei putea desena doi călăreţi şi un singur cal
nu-i aşa
aştepţi să fii sfârtecată de potcoavele prăfuite
apoi te vei aşeza deasupra mea iar măruntaiele tale se vor uni cu pâinea necoaptă
mă dezleg de braţele ioanei
rugăciunea dă ocol rugului şi se opreşte lângă cumpăna fântânii
ioana plânge şi frământă aluatul pe patul strâmb al motelului
voi naşte într-o zi de marţi spune ea
eşti mulţumit eduardule
spune eşti
nu răspund
privesc cum se înalţă la cer
pâinea şi aburul otrăvit al iubirii.
Aniversări:
1713: Denis Diderot, filosof, enciclopedist francez
1858 – Helen Churchill Candee, scriitor, jurnalist american
1877: Ștefan Petică, poet român
1902: Zaharia Stancu, poet, prozator și ziarist român
1917 – Magda Szabó, poet, scriitor maghiar
1924 – José Donoso, scriitor chilian
1932 – Neal Ascherson, scriitor, jurnalist scoțian
1936: Václav Havel, scriitor și politician ceh, primul președinte al Cehiei
1946 – Zahida Hina, scriitor, jurnalist pakistanez
1946 – Robin Lane Fox, scriitor, istoric englez
1948 – Zoran Živković, scriitor, academician sârb
1949 – Peter Ackroyd, scriitor, poet , critic anglez
1949 – Bill James,scriitor, istoric american
1950 – Edward P. Jones, scriitor, academician american
1964 – Philip A. Haigh, scriitor, istoric anglez
1977 – Hugleikur Dagsson, scriitor, critic islandez
în mod normal la ora asta
ar trebui să urmăresc unul dintre meciurile monotone din optimile de finală ale europa leaque
tottenham versus benfica sau poate lyon versus plzen
prefer limbajul colocvial al ioanei şi imaginea picioarelor ei
care sprijină cupola plină de vânătăi a hotelului
întotdeauna după ce fac dragoste îmi doresc aceleaşi lucruri
o melodie post punk despre o prostituată pe jumătate drogată ce explică omenirii
diferenţa dintre substanţa karmică şi un moliftelnic
o găleată vişinie plină cu lapte sărat în care să îmi spăl tălpile
şi un tricou inscripţionat cu obscenităţi sau cuvinte pompoase
neapărat
pe spate să fie scris cu litere arabe transcedentalia
ştiu
o să spui că nu se poate că ar fi o emoţie ruptă din context
dar asta vreau
să ştii
tocmai au înscris cei de la a z 67 alkmaar
da ştiu
tu mă vrei când introspectiv când analitic
întâlnirile noastre au ceva din rigiditatea
postărilor de log care au comentariile închise
ai dreptate eduardule spune ioana
cât de chinuiţi suntem
noapte şi gri.
Apa de ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii de fier au ruginit. La fel şi ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu poate fractura privirea, uimirea, aşteptarea.
Motanul gri care se juca dimineaţă cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu roată de lemn şi trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu ţepi ruginii. Întorc motanul pe toate părţile. E obez. Are blăniţa curată şi ochii deschişi. Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva ochii, dar nu reuşesc.
– E Nero?, întreabă mama? E mort?
– E mort, dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.
– Lasă-l în pace, nu îl mai chinui! Ia hârleţul şi îngroapă-l în livadă! Ai grijă să faci o groapă adâncă!
– Da, fii fără grijă!
Nero nu a mai venit acasă de douăzeci şi şase de zile. Presupun că şi pe el l-au otrăvit. Nu ştiu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un lighean de tablă verde şi plec cu el în livadă. Doi beţivi mă văd din drum şi râd fericiţi.
– Cini dracu’ ari nevoi de mâţi?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăţi!
– Animali spurcati!, concluzionează şi celălat beţiv.
Mi-e milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit. Aproape de mormântul lui sunt îngropaţi motanii Pif şi Clinton, pisicile Hadesa şi Svetlana, căţeluşele Tina şi Grivca, căţelul Codiţă. Toţi au murit fie din cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturaţi. Doar căţelul Codiţă a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră. Clinton era un motănaş jucăuş, unul dintre primii născuţi ai Hadesei. După ce a a început să mănânce hrană solidă l-am dat unei femei din sat care îl ceruse cu insistenţă. După câteva zile mama l-a adus înapoi.
– Era slab ca o arătare şi ăia îl ţineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau doar cu lapte. Asta dacă îşi aduceau aminte de el.
Clinton s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre strujenii galben-verzui ai popuşoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor. Clinton a crescut şi a devenit un mic şef peste lumea pisicească din acea parte a satului. Într-o zi am ieşit în drum şi m-am aşezat pe podeţ. Îmi plăcea să privesc faetoanele încărcate cu fân şi prepeleci, remorcile şi maşinile de tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieşit şi el în drum. De la o vreme mă însoţea chiar şi atunci când aveam de făcut cumpărături în magazinele din apropiere. Totuşi, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a căţărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în faţa atelierului de vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe Vucă Ştiolbon, un om cu privire urâtă şi cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în faţa atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru, făinos şi orice ar creşte acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut motanul şi dintr-o dată faţa i s-a luminat.
– Piss, piss, hai încoa’!, striga Vucă. Hai că-ţi dau un cremvuşti, motane! Haida odată!
Clinton s-a dus către el ca şi când l-ar fi cunoscut de când e lumea şi pământul. Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan şi l-a lovit pe Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri şi apoi a început să se învârtă în cerc.
– Uiteee cum să învârti spurcăciunea!, a început să ţipe Vucă. Vrei crenvuşti, grijania şî cristoşî mă-ti? Uăă, am sî omor tătii animalili aiestea!
– Hahaha, se amuză şi stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâţîî. Sî îi ie dracu pi tăţi! Uite cum să-nvârti, hahahaha.
– Grijania mă-ti di mâţ. Amu nu mai niauni? Hăi? Mai niauni, ia zî?
M-am ridicat de pe podeţ. Clinton m-a cunoscut şi s-a oprit. Avea ochii roşii, iar din urechi îi curgea sânge.
– Uă Eduard, îi motanu’ tău? N-am ştiut!, strigă Vucă aproape fericit. Hai nu ti supara pentru un mâţ. Îţî aduc zăci dacî vrei.
Oamenii râd. Îl iau în braţe pe Clinton. Cămaşa mea cafenie se umple de sânge. L-am aşezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea zi s-a ridicat şi cu ultimele puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi ploioasă de marţi sub copacul unde se juca sau îşi ascuţea ghearele.
– Oare Nero unde o fi?, întreabă mama. Fă groapa mai adâncă! Vezi că motanul ăsta gras a fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.
– Da, ştiu. Nu e primul animăluţ care moare pe aici. Nici nu ştiu al cui o fi. Săracul!
Hârleţul are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.
Pe motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paşti. Pif avea lăbuţele tăiate şi un ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată. Colţii sârmei au intrat şi în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele de pătlagină şi coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o perie de sârmă şi am şters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulţumit Domnului că eu am fost acela care l-a găsit pe motan şi nu mama, apoi l-am îngropat. Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât de aspră e lumea satului şi cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.
Hadesa a fost o pisică de o inteligenţă şi o frumuseţe aparte. Am primit-o cadou de la sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în faţa verdelui tuiei, s-a urcat pe viţa de vie şi s-a jucat cu picăturile de apă care curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până la gardul şcolii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor şi a exterminat populaţia şoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii şi alte lighioane şi le lăsa în faţa uşii. Nu le mânca. Îi plăceau dulciurile, pâinea şi chiar îngheţata. O răsfăţam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu coloraţi, apoi îi mânca şi pe ceilalţi. Când voia să intre în casă se căţăra pe geam şi bătea cu lăbuţa la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de şaisprezece ani. Era duminică. Am găsit-o pe Hadesa în iarbă, în faţa casei. Pe bot avea urme de vomă verde. Sărea la o înălţime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a ţipat aşa cum niciodată nu o mai făcuse şi a încremenit. M-am aşezat lângă ea şi am stat împreună până s-a întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată, un ghem de lână groasă de culoarea gri.
Hârleţul a lovit o cărămidă veche. O scot şi o arunc departe, pe ogor. Aşez motanul necunoscut în groapă. Domnul îmi face semn să mă opresc. Se apropie de motanul mort şi îi închide ochii.
– Acum pot să îl învelesc în pământ şi uitare?, întreb cu privirea în pământ.
– Acum, da, răspunde El. Acum da!
Acopăr trup de animal otrăvit. Domnul îşi spală palmele cu ţărână sfântă şi apă de ploaie. Ne aşezăm pe hat. Împărţim răceala pământului. Şi albastrul speranţei.
