18 Decembrie- Aniversări
1610 – Charles du Fresne,filosof, istoric francez (d. 1688)
1870 – Saki, scriitor britanic
1899 – Peter Wessel Zapffe, filozof, scriitor norvegian
1931 – Alison Plowden, istoric, scriitor englez
1941 – Joan Wallach Scott,scriitor, istoric, academician american
1950 – Leonard Maltin, scriitor, critic, istoric american
Natalia este foarte frumoasă. Conduce maşina păstrându-şi pe buze un zâmbet luminos. Mă simt ca un copil care suflă în puful unei păpădii. Zâmbesc şi eu.
-Să vezi ce de tablouri are Ioan ! Pictează minunat. E un fel de geniu local.
O cred pe Natalia. E mult prea frumoasă ca să îi pun întrebări. Are mai puţin de douăzeci de ani şi în scurt timp se va mărita cu un om de afaceri. Mergem în vizită la un pictor care locuieşte la marginea unui orăşel din apropiere. Natalia spune despre el că ar fi un fenomen. Sunt curios şi intrigat în acelaşi timp pentru că eu sunt un dezastru când vine vorba să desenez ceva.
-Cred că o să fii încântat, îmi sugerează în continuare Natalia. După căsătorie o să îi cumpăr multe tablouri.
-O să fii bogată, Natalia. Tipul ăsta al tău e plin de bani.
-Da, dar are şi doi copii din căsătoria anterioară.Asta nu îmi place.
-Şi ăştia vor sta cu voi? Nu e prea fain.
– I-a luat fosta lui.Cum să stea cu noi? Copiii lui sunt mai în vârstă ca mine!
Conduce cu viteză mare. În partea stângă a şoselei se întinde pe mai multe hectare un lac uriaş. Ar fi ceva să plonjăm în el la o manevră naivă a Nataliei. . .Şoseaua are doar două benzi şi e plin de tiruri turceşti sau maşini de fiţe conduse de puştani care au băut înainte de a se urca la volan. Natalia conduce desculţă. Fusta i s-a ridicat sus de tot încât chiar dacă nu vrei tot vezi de ce fata asta a sucit minţile unui bărbat trecut de prima tinereţe.
-Mi-a promis că îmi cumpără Ferrari. Un model la 700.000 euro.
-Măi să fie! Chiar are bani viitorul tău soţ. Felicitări!
-Danke!
Oprim în faţa unei case acoperite cu ţiglă. La poartă ne aşteaptă un bărbat bărbos în pantaloni scurţi. E foarte slab şi foarte înalt, un fel de Fagin dar nu unul roşcovan. Mă salută scurt iar pe Natalia o mângâie pe faţă cu un gest tandru, aproape părintesc. Omul ne invită înăuntru. Încă de la intrare observ ordinea deloc specifică pentru artiştii care locuiesc singuri. Mă întreabă ce doresc de baut.
-Martini alb,spun eu cu jumătate de gură gândindu-mă că nu are prin casă aşa ceva.
-Ce an, întreabă Ioan lăsându-mă oarecum fără cuvinte.
-Credeam că doar la vin contează anul.
-Să spunem 1999.
E un Martini bun. Pictorul are dreptate. Natalia moare de râs în braţele unui fotoliu mov. Mergem la etaj unde e plin de tablouri, unele înrămate, altele nu. Majoritatea tablourilor sunt reprezentări ale unor sfinţi fără cap. Au aure dar cap, nu.
-Nu ştie nimeni cum arată de fapt sfinţii aşa că nu le pictez capetele. Nu sunt în competiţie cu orfanii, babele sclerozate sau misticii care îi reprezintă ca pe nişte schelete ambulante.
-Bine faci Ioane, râde Natalia din toată inima. Dar dacă o pictezi cumva pe Maria Magdalena nud să mă iei pe mine drept model.
-Mai încape vorbă? Şi facem milioane de replici pentru campania electorală!
E amuzant deşi nu înţeleg la ce sunt bune aceste tablouri neterminate. Îi las să discute despre nuntă şi ies în livadă. Pe o suprafaţă de jumătate de hectar printre culturi de porumb şi cartofi sunt înşirate zeci de cuşti pentru câini . Mă uit cu atenţie la fiecare în parte dar nu par a fi folosite. Poate că o casă plină de sfinţi fără capete nu poate fi păzită decât de cuşti golite de câini.
Ne luăm rămas bun de la pictorul Ioan care îmi face cadou un tablou micuţ cu sfântul Spiridon, evident şi acesta fără cap. Îi mulţumesc respectuos iar omul se bucură de aprecierile mele de parcă ar fi pe covorul roşu de la Cannes.
Natalia conduce spre casă având pe buze acelaşi zâmbet luminos.
-Vrei să oprim căteva ore la motelul de la intrare, mă întreabă privindu-mă insistent?
-Sigur, Natalia. Super idee.
-Bine. Du-te să iei o cameră. Ştiu că numai la asta ţi-a stat mintea toată ziua.
-Ai dreptate, să ştii.
Natalia opreşte în faţa motelului. Coborâm repede în ploaia de întrebări care ne urmăreşte peste tot. La recepţie primim o cameră situată la ultimul etaj. Urcăm în grabă de parcă lumea s-ar sfârşi înainte ca noi să ne săturăm de iubire. Natalia îmi muşcă încet buzele.
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON
15 Decembrie-Aniversări:
1887: Cella Delavrancea, prozatoare
1878 – Hans Carossa, poet, scriitor german
1885 – Leonid Pitamic, filosof, academician sloven
1913 – Muriel Rukeyser, poet, academician american
1931 – Klaus Rifbjerg, scriitor, poet danez
1947: George-Mihail Pruteanu, lingvist, eseist și politician român
1948: Cornel Nistorescu, prozator, publicist
Şase bărbaţi cosesc în răcoarea dimineţii undeva în apropierea şoselei E85. Iarba este verde, dimineaţa miroase a tinereţe veşnică. Este ceva mistic în această muncă, nu îmi pot da seama ce anume dar aşa simt. Sub ascuţişul coasei cad ierburile, florile, timpul netrăit. Cosaşii nu obosesc, dimineaţa este albastră, iar lumina mută păsările dintr-un paradis în altul.
Carmen aprinde o ţigară mentolată şi se aşază pe spate în iarba proaspăt cosită. E pentru prima dată când o văd transfigurată ca după o noapte de dragoste pigmentată cu certuri şi acuzaţii.
-Iarba asta amară creşte pe tristeţea noastră, spune ea mângâindu-mi aşteptarea. Mă simt vulnerabilă pe pat de iarbă proaspăt cosită.
-Capitulezi atât de uşor? Mă aşteptam să te închizi în cuvintele altuia. Eşti ciudată astăzi.
Mi-e frică să îi ating fruntea. I-aş putea răni visele cu întrebările mele. Încerc să o ridic din iarbă.
-Mă simt dominată de un coşmar în care port măştile unor războinici morţi.
-Asta nu înseamnă că poţi ocoli durerea.
-Nu, nu înseamnă asta.
O maşină albă opreşte între noi şi şoseaua pe care gonesc camioane, ambulanţe şi autoturisme de teren. Un bărbat şi o femeie în vârstă ne cheamă la ei cu gesturi largi, aproape părinteşti. Cosaşii au venit lângă noi şi ne salută ca pe nişte prieteni vechi.
-Mergem la biserică să facem pomenirea lui Vlăduţ, feciorul nostru mort acum şapte ani, spune femeia privindu-ne trist. V-am văzut pe câmp la muncă şi ne-am gândit că nu ar fi rău să oprim.
Din portbagaj bărbatul scoate opt pacheţele, câte unul pentru fiecare dintre noi. În fiecare pachet este un colac mic, o portocală, o cană şi o batistă. Femeia aprinde şi lumânări :
-De sufletul lui Vlăduţ, spun cei doi părinţi înlăcrimând ochii sfinţilor din calendare.
-Bogdaproste, spunem privind în pământ parcă ruşinaţi că primim pomană în numele unuia mai tânăr ca noi.
Bărbatul scoate şi o sticlă de bere care trece din mână în mână fără să se mai folosească pahare. Spre surprinderea mea şi Carmen bea din sticlă. Îi văd ochii trişti, aproape înlăcrimaţi.
-Văd că mai ai o coasă în căruţă spun celui mai în vârstă dintre cosaşi.
-Am încă una dar este grea. Nu o foloseşte nimeni.
-Dămi-o mie şi pe fată învaţ-o cum să adune iarba.
-Vreţi să ne ajutaţi? Dumnezeu să vă dea sănătate.
Părinţii lui Vlad pleacă nu înainte de a ne strânge măinile. Cosesc alături de ceilaţi bărbaţi iarba amară, florile singurătăţii, macii timpurii.
-Iarba asta creşte pe tristeţea noastră, spune Carmen din nou. Astazi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării.
Eu nu vorbesc. Coasa mea culcă la pământ brazdă de ierburi şi vise. Lumina dimineţii mută păsările dintr-un paradis în altul. Se vede hotarul semn că ne apropiem de sfârşitul muncii. Clopotele bisericii din sat încep să bată pentru pomenirea lui Vlad. Oamenii se opresc pentru o clipă şi îşi fac cruce. Carmen are ochii în lacrimi. Da. . .
Eduard Dorneanu
DIN VOLUMUL ,,7,63” – EDITURA EIKON
Are picioare groase. Acum este tânără şi asta face parte din şarmul ei dar peste ani bărbaţii nu vor mai aprecia aspectul acesta.
-Dă-mi un pic de spirt. Mi-a întrat un cui ruginit într-un deget, o rog.
Numele ei este Renate. Acum stă în picioare cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Undeva prin sudul Europei naţionala Germaniei joacă un meci de polo iar la începutul partidei se intonează imnul de stat.
-Dar de când eşti tu nemţoaică?
-Puteai să te ridici şi tu, îmi şopteşte Renate. Sunt de origine germană şi îmi iubesc patria mamă.
-Cum să nu, doar îl ştiu pe tatăl tău. Îl cheamă Ion.
-Eşti un nesimţit, mă etichetează Renate. O să îţi fac un vaccin.
-Oki, nemţoaico. Vezi să nu fie expirat şi să intru cumva în comă într-o casă de arian fanatic.
Renate scoate limba la mine şi dispare în camera vecină. În casa ei e plin de animale ciudate: creşte vipere, şerpi şi la mansardă, viermi de mătase. Vecinii o bârfesc că ar creşte şerpii pentru consum propriu. De pe urma viperelor câştigă o groază de bani de la o firmă austriacă.
-Scoate-ţi cămaşa căpcăunule! Hai repede că am mâncarea pe foc!
Simt o înţepătură uşoară. Renate se aşază lângă mine şi îmi mângâie părul. O simt tristă dar calmă.
-Ce pregăteşti de mâncare? Am înţeles că prepari foarte bine ciori, câini comunitari, şerpi boa, cocostârci, ancore. . .
-Ancore? Ancore de corabie?
-Ancore, da.
-Îmi pare rău, căpcăunule. Limitează-te la ciori şi câini comunitari.
Mă mângâie iarăşi.
-O să se ardă mâncarea.
Renate pleacă dar nu înainte de a mă săruta pe frunte. Privesc în urma ei: are picioarele groase, e blondă şi îngrozitor de inteligentă. Caut vin într-un frigider uriaş. Aleg vin alb deşi habar nu am ce găteşte. În frigider miroase greu.
Renate aşază masa. S-a îmbrăcat cu o rochie neagră foarte scurtă care accentuează formele coapselor şi contrastează plăcut cu albul pielii . Torn vinul în pahare cu o oarecare stângăcie. Renate râde.
-Noroc, toastează Renate ridicând paharul sus de tot.
-Noroc, nemţoaico!
Carnea din farfurie are gust dulce, exagerat de dulce. Sosul de un roşu strident nu prea îmi place. Mă gândesc pentru o clipă la faptul că în farfurie ar putea fi carne de şarpe dar alung gândul şi beau din vin. Vinul este groaznic la gust. E vineri, am ghinion.
-Papă, căpcăunule, este foarte bun.
-E super, răspund eu înjurând în gând cuiele ruginite şi vinurile mediteraneene.
O ajut să strângă farfuriile şi tacâmurile. Simt că îi place faptul că nu o consider o gospodină oarecare sau un trofeu de o noapte.
-Ai ceva deosebit de făcut noaptea asta, mă întreabă cu o voce înceată?
-Nu, nu am.
-Bine, căpcăunule. Mă temeam că o să spui altceva.
Renate pleacă să vadă ce fac animalele ţinute în captivitate. Deschid o bere fără alcool. Băutura are gust amar. Strâmb din buze şi mă fac una cu patul din camera de oaspeţi. O aud pe Renate râzând.
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON
11 Decembrie – Aniversări:
1712 – Francesco Algarotti, poet, filosof, critic italian(d. 1764)
1801: Christian Dietrich Grabbe, dramaturg, exponent al dramei realiste germane din sec. al XIX–lea
1810: Alfred de Musset, poet, prozator și dramaturg francez
1882 – Subramania Bharati, poet, jurnalist indian (d. 1921)
1911: Naguib Mahfouz, scriitor, laureat al Premiului Nobel
1918: Aleksandr I. Soljenițîn, scriitor, dramaturg, istoric rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970
1921 – Ilmar Laaban, poet estonian (d. 2000)
1952: Andrea De Carlo, scriitor italian
9 Decembrie-Aniversări:
1608: John Milton, poet și publicist englez
1845 – Joel Chandler Harris, scriitor, jurnalist american
1873 – George Blewett, filosof, scriitor, academician canadian
1890 – Laura Salverson, scriitor canadian
1915 – Eloise Jarvis McGraw, scriitor american
1941: Mircea Vaida, poet, eseist și istoric literar român
1949: Valentin Marica, scriitor, poet și publicist român
1956: Jean-Pierre Thiollet, scriitor francez
degetele silviei sunt scurte şi umflate
când îmi mângâie picioarele
simt că aş vrea să îi tranşez trupul
dar tac
silvia poate muta inimile oamenilor
dintr-o apă murdară în alta
dormitorul ei este o groapa comună
cadavrele bărbaţilor zac în fotografii agende telefonice
tablouri cu efect orgasmic
silvia pune virgulă după fiecare atingere rece
o las să îmi atingă umed gâtul
pentru ea este doar un joc pervers
mă aştept să strige sweet delicious divine
ca în jocul candy crash saga
nu nu mă pot revolta
ştiu că poate muta inimile
din scoarţa unui copac în cartela telefonică
a unei bătrâne somnambule
o las să mă dezbrace
degetele silviei sunt scurte şi umflate
îi prind arătătorul şi îl tai cu lama unui infinitiv psihotic
divine urlă ea
apoi trecem la nivelul următor al indiferenţei
goi şi singuri
cu inimile aruncate în ape murdare şi cartele telefonice.
EDUARD DORNEANU
Din volumul ,,SACRA EROTICA” – Editura Tracus Arte
M-am împăcat cu Lucian, soţul Ioanei. A apărut dimineaţă cu Ioana şi m-a rugat să mergem la pescuit pe râul Moldova. Nu am refuzat. I-am întins mâna. Lucian a dat noroc cu mine şi nu am mai discutat despre incidentul din timpul derbyului când ne-am luat la bătaie, iar eu i-am spart capul.
-Aşa da, fiţi cuminţi. Nu vă certaţi de la nimicuri, se bucură Ioana.
E destul de cald şi astăzi. Disconfortul termic îmi dă idei ciudate, dar nu devin irascibil, dimpotrivă. Părăsim şoseaua. Lăsăm maşina Ioanei sub verdele pădurii de mălini şi plecăm pe jos spre locul nostru favorit de pescuit. Ne deplasăm paralel cu râul Moldova folosind o cărare care taie o pădurice de pini.
-Nu sunt animale sălbatice , pe aici se interesează Lucian? Porci mistreţi, lupi?
-Doar stelişti şi avocaţi de provincie, răspund provocând mânia lui Lucian care este avocat, dar şi stelist.
-Hihihihi, râde nonconformista Ioana.
-Ce glume interesante, mă persiflează Lucian.
-Lasă Lucică. Ai văzut ce frumoasă este Supercupa? Te-ai bucurat tare pentru Dinamo. Aşa e?
-Ce să spun!
-Hihihihi, râde iar Ioana.
Ioana este de o frumuseţe apăsătoare. Îmbrăcată în costum de baie seamănă foarte mult cu fetele din filmul serial cu salvamari femeie, am uitat titlul lui. Nu a muncit niciodată nimic. La 18 ani s-a măritat cu Lucian care este foarte bogat şi îi satisface orice capriciu. A vrut maşină tunată deşi nu are ce să facă cu ea. Lucian a plecat în Irlanda unde o firmă specializată tunează autoturisme pentru curse şi s-a întors cu o ciudăţenie de autoturism: caroserie de Volksvagen, motor de Volvo, cai putere foarte mulţi. Ioana s-a bucurat apoi s-a plictisit de ea şi i-a cerut soţului camionetă Ford. Colegii Lui Lucian au râs cu lacrimi când l-au văzut cu camioneta în faţa blocului. Ioana este nonconformistă. I s-a părut că o camionetă este ceva minunat. A cerut. A primit.
-Da’ de ce te-ai îmbrăcat în cămaşă albă,Lucică? Eşti în campanie electorală? Vrei să convingi peştii să voteze la referendum într-un anume fel?
-Albul te apără de căldură, deşteptule. Habar nu ai ce e aia protecţie. Ce să ceri la dinamovişti!
-Hihi. Eduard mă duci în braţe o bucată de drum? Am obosit.
Lucian nu spune nimic despre oferta Ioanei. Este foarte gelos, dar niciodată nu arată asta în public.
-Hai, Ioana! Şi la plecare, sărim amândoi de pe podul Moldovei ca să ne dăm mari. Ca în clipul trupei Aerosmith. Vrei?
-Eu nu sar, mi-e frică, se plânge Ioana. Hai, ia-mă în braţe şi du-mă că mă dor picioarele.
-Sari tu de pe pod, se miră Lucian? Este prea periculos, nu te cred
-Dacă sar te urci pe maşină în mijlocul traficului şi strigi ,,Dinamo,luptă Dinamo”?
-Mai bine îmi spargi capul din nou.
-Se rezolvă si asta.
-Hihihihihi.
Ioana este al naibii de grea. Sunt curios dacă o pot duce în braţe până la locul de pescuit. Mă mângâie pe păr. Este o femeie fericită care călătoreşte în braţele unui bărbat.
-Lucică, soţia ta are peste suta de kile.
-57 am, mă cântăresc zilnic, se apăra Ioana.
-Cu ce?
-Cum cu ce?
-Cu ce te cântăreşti?
-Cu televizorul. Tu cu ce credeai?
-Aşa da. Şi eu mă cântăresc la fel.
Lucian strănută. Mintea lui este acum în pioneze. Nu ştie cum să reacţioneze: dacă se ceartă cu mine, Ioana nu mai vorbeşte cu el o săptămână şi asta l-ar durea enorm. Dacă tace, dovedeşte că este un papă lapte.
-Supercupa nu este aşa de importantă, nu vă mai lăudaţi cu performanţe de doi lei.
-Da’ Steaua ce performanţe de doi lei are în ultima vreme? Sau măcar de un leu?
Lucian este un avocat de excepţie. Lumea îl caută disperată şi deoarece nu cere onorarii exagerate, dar mai ales pentru că pune suflet în tot ceea ce face. Asta se vede şi în pledoariile lui oarecum diferite de ale colegilor săi. Rutina nu i-a atins pasiunea, iar pentru asta îl respect mult chiar dacă ne certăm des şi am reuşit să îi sparg şi capul. Ca fizic nu este un bărbat impresionant: nu cred să aibă mai mult de 1,65, e chel, uneori poartă ochelari de vedere. La pescuit este foarte priceput în comparaţie cu mine care nu am prins nicodată un peşte mai mare de o palmă. Ioana s-a căsătorit cu el pentru banii lui. Lucian nu se fereşte să recunoască asta de faţă cu mine. Nu pare îngrijorat de această situaţie.
-A dat Dumnezeu şi am ajuns, mă bucur eu ca şi când aş fi câştigat un premiu meritat. Jos, grăsano! Acum pot participa la Jocurile Olimpice după un asemenea antrenament.
-Hihihihi.
Când răde, Ioana devine brusc dizgraţioasă. Sunetele seamănă cu fluieratul mierlelor din perioada împerecherii.
-Alege ce undiţă vrei, mă îndeamnă Lucian.
Omul este foarte bine pregătit: lansete, momeală artificială, viermişori luaţi de la pescărie.
-Uite ce minunăţie Ioana, spun eu punându-i în faţă viermii roşcaţi .
-Uh, ce dezgustător. Ia-i de aiciiiiiii !
-Răsfăţată mai eşti.
-O să vomit, să ştii.
-Super. Filmează momentul să îl postăm pe youtube.-
-Hihihihi.
Rup o creangă dintr-un alun. Am nailon, iar drept cârlig folosesc un bold îndoit. Ca plută, m-am hotărât asupra unui nasture de rezervă de la jeansi, iar ca greutate este perfectă o pietricică găsită pe jos. Recunosc vreau să mă dau mare în faţa Ioanei care râde necontenit. Lucian aşează două undiţe jos, iar cu una face lansări până aproape de malul celălalt. Arunc şi eu undiţa la vrăjeală.
La vreo cincizeci de metri de noi, copiii din sat se bagă sub mal şi pescuiesc cu mâna cleni. Au deja o groază de peşti prinşi.
-Barbari, murmură Lucian.
-Cine, Lucică? Steaua?
-Pescuitul este altceva. Nu te duci ca barbarul şi prinzi peştele cu mâna.
-Ai dreptate. A pescui înseamnă să stai cu un băţ în mănă juma’ de zi fără să prinzi nimic.
-Barbari, ca şi tine. . .
,,Barbarii” sunt copii până în zece ani. Unul dintre ei vine şi îmi dă doi cleni mărişori. Îi mulţumesc. Nu încerc să îi dau bani pentru că l-aş supăra. Îi intind o sticlă de suc. Vin şi ceilalţi doi ,,barbari”. Le dau suc. Nu refuză.
-De ce nu trage peştele deloc azi, îi întreb sperând la un răspuns care să mă edifice asupra situaţiei?
Unul dintre ,,barbari” îmi răspunde încet gesticulând supărat:
-A venit din sat un nene care a aruncat momeală în ştiolbon şi peştele nu mai vrea să muşte. El vine şi pescuieşte aicea’ şi ca să nu ştie lumea că e loc bun dă momeală la peşti. Am văzut noi. Nu ştiu cum îl cheamă da’ stă în capu’ satului.
-Sunteţi siguri?
-Daaa, răspund ‘barbarii” într-un glas. Noi ne ducem la picioarele podului că acolo este umbreană.
-Ce este aia umbreană întreabă, Lucian.
-Mreană frate, ce să fie. Vin şi eu imediat că vreau să sar de pe pod.
-Chiar sari?
Ochii copiilor mă privesc cu un imens respect.
-Da,sar ca să dovedesc că ţin cu Dinamo.
Barbarii sunt împărţiţi: doi ţin cu Steaua şi numai unul cu Dinamo.
-Te filmăm cu telefonu’ dacă sari.
-Hihihi, râde Ioana.
Copiii zâmbesc şi la plecare scot limba la ea. Ioana le face din mână şi scoate şi ea limba.
Pluta undiţei mele se scufundă. Trag rapid şi scot un peştişor cât degetul mic al unei palme:
-Boiiiiiiiişteaaaaaaaanul, strig …
-Bravooooo, aud de undeva de la vreo sută de metri răspunsul ,,barbarilor” care se îndreaptă spre pod.
-Sunt campion. Acum am trei peşti.
-Care trei , se supără Lucian? Doi sunt cadou de la copii.
-Păi sunt ai mei. De ce nu vi i-au dat vouă?
-Puştanii sunt din Mălini. Te cunosc. Ai doar un peşte , boişteanul ăla schizoid.
-Ba am trei. Ioana tu câţi vezi?
-Trei, are dreptate.
-Gata, plecăm se supără Lucian.
-Lucică, nu te supăra. Ai auzit ca a aruncat cineva momeală.
-Tocmai de aia zic să plecăm.
S-a supărat. Nu o mai duc pe Ioana în braţe. Mergem fără să vorbim. Ajungem pe pod, iar sub el văd cum ,,barbarii” stau cu telefoanele gata pregătite pentru a filma saltul meu.
Ioana şi soţul ei au urcat în maşină. Nu mă cred că aş avea curaj să sar de la o asemenea înâlţime. Mă sui pe balustrada podului. Un tir încărcat cu cherestea opreşte, iar şoferul se dă jos şi mă încurajează. Două autoturisme cu numere de Belgia opresc, iar cei din maşină aplaudă. Desfac mâinile în cruce cum am văzut în clipurile cu cei care sar de la înălţime.
-Dinamoooooooooooooooooooo, strig spre uimirea lui Lucian care se dă jos din maşină impresionat la maximum
-Haidaaaaaaaaa, strigă ,,barbarii” de sub pod făcându-mi semne de sinceră simpatie.
Cerul coboară odată cu mine în apele Moldovei. Aud bucuria copiilor. Cred că am lăcrimat. Nu ştiu. . .
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON
8 Decembrie- Aniversări
65 î.Hr.: Horațiu, poet latin
1832: Bjørnstjerne Bjørnson, poet, prozator, dramaturg și ziarist norvegian, laureat al Premiului Nobel pe anul 1903
1862: Georges Feydeau, dramaturg francez
1876: Hortensia Papadat-Bengescu, scriitoare română
1876: Constantin I. Moisil, istoric român