Eduard Dorneanu

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 12

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Plouă. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Apa curge necontenit prin burlanele casei. Pe una dintre ferestre stau lipiţi doi fluturi mari, coloraţi în roşu şi negru. Stau nemişcaţi, îngheţaţi de frigul dimineţii de septembrie. Aripile lor sunt lipite de sticlă. Mă gândesc la faptul că nimeni nu îi poate ajuta. Nimeni nu îi poate muta într-un loc călduros, unde fluturii mor de bătrâneţe şi nu de frig. Îi ating cu degetul arătător. Fluturii alunecă pe sticlă şi cad pe podeaua cerdacului. Fluturii nu se mişcă. Îi iau şi îi aşez în ghiveciul cactusului. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti. Alunecăm pe sticla ferestrelor. Alunecăm.

Cumpăr două pâini de la unul din magazinele aflate în apropierea casei mele. În poarta unuia dintre vecini, cineva a lăsat o pungă de culoarea galbenă. Vecina mea se uită în pungă şi scoate un ţipăt ascuţit:

– O găină moartă! E o găină moartă în pungă.

Aruncă punga în şanţ, apoi spune ceva despre vrăji, invidie şi răutate omenească. Trei puşti care se îndreaptau către şcoală scot găina din pungă şi o aşază în mijlocul drumului.

– Măi ! nu atingeţi găina, strigă vecina mea. Să vă duceţi la părintele să spuneţi ce aţi păţit.

Copiii râd şi folosesc găina pe post de minge cu pene. Fiecare puştan şutează în găina moartă.

Au trecut trei zile de când a început noul an şcolar. Acum treizeci şi şapte de ani mergeam şi eu la şcoală, în clasa întîi. Mama îmi cumpărase două rânduri de uniforme. Aveam şapcă cu iniţiale de şcoală generală. Îmi amintesc că mi se părea că din cauza şepcii am capul imens, mai mare ca al tuturor celorlalţi copii. În picioare aveam pantofi negri cu şiret, iar în spate un ghiozdan galben. Nu mi-am luat mâncare, nici sticlă de apă. Şcoala este la trei case de locuinţa mea. Puteam oricând trage o fugă până acasă. După un careu unde au vorbit profesorii despre noul an şcolar şi despre grija partidului comunist pentru copii a venit clipa ca fiecare elev să mergă în şcoală. Am fost repartizat în clasa I-A. Exista şi o clasă I-B, elevii de acolo ne priveau sfidător deoarece li se băgase în cap că învăţătoarea lor este mai bună, iar clasa lor e una de elită. Profesorul de sport ne-a aliniat pe clase. Noi am intrat primii în şcoală. Clasa mea era la parter, între secretariat şi cancelarie. Îmi amintesc pe aproape toţi colegii mei, aşa cum erau atunci: uimiţi, gălăgioşi, nerăbdători. Pe marea majoritate a lor nu i-am simpatizat niciodată. Copiii de atunci ai Măliniului erau la fel de aspri ca şi părinţii lor. În pauze se discuta despre grajduri, stâni, prăşit, butuci şi animale. Nu aveam animale acasă, nici nu mergeam la praşilă sau la adus butuci din pădure. Majoritatea colegilor mei nu mă plăceau pentru că eram diferit de ei. Un puşti ca mine care asculta muzică simfonică, rock sau goth nu era pe gustul copiilor satului.

Ne-am aşezat în bănci, la întâmplare. Până la ora douăsprezece toţi copiii aveau porecle, pete pe haine şi promisiuni cu bătaia. Pe ghiozdanul meu cineva a desenat cu pixul copaci şi animale. Abecedarele au fost folosite în pauze pe post de arme. Nu, nu ne simpatizam. Ar fi incorect să afirm că mi-am iubit colegii. Cu majoritatea dintre ei m-am bătut. Mulţi aveau fraţi, veri, rude apropiate.Eu nu aveam nicio rudă. Mă aşteptau după ore şi trebuia să ne batem. Puştii de atunci au devenit acum oameni mari. Unii dintre ei au plecat în lume, alţii au rămas în sat. Şi-au ridicat case, au copiii. Sunt la fel de aspri ca în copilărie. Eu m-am încăpăţănat să nu mă schimb şi să nu îmi părăsesc satul. Nicăieri în lume nu aş fi fericit. Aici este Pădurea Prisosului, apa Suhai şi a Moldovei. Aici sunt Munţii Stânişoarei. Aici sunt mormintele Dornenilor şi mica mea casă din lemn. Nicăieri în altă parte nu aş fi fericit.

– Ce făceau copiii aceia pe şosea ?, mă întreabă mama după ce am intrat în curte.

– Jucau fotbal cu o găină moartă, răspund eu. A găsit-o vecina într-o sacoşă. A aruncat-o în şanţ şi puştii au luat-o şi s-au distrat cu ea.

– O găină moartă? Într-o sacoşă?

– Da!

– Bine că nu i-au pus un câine mort că veneau televiziunile.

– Da, chiar!

Plouă . Albastrul cerului este acoperit cu o foaie de hârtie murdară. Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciului cactusului şi îi aşază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă şi cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Toamna aleargă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Vântul se opreşte la intrare în Mălini şi răcoreşte apa Suhei. Crucile de pe marginea drumului primesc mângâieri noi. Lanurile de porumb se înclină către nord cu foşnet melodios. Căruţe încărcate cu fân vin dinspre Mieluşoaia, Ţarna Păisenilor sau Cornu Luncii. Caii nu se sperie de maşinile care circulă pe şosea. Zeci, sute de căruţe aduc la casele locuitorilor din Mălini fânul adunat de pe dealuri.

Mama aşteaptă în faţa porţii cu o sacoşă transparentă în mână. Sâmbăta e bine să dai de pomană pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Mama e prea bătrână pentru a merge de câte ori vrea la biserică. În biserica noastră nu sunt scaune ca în alte biserici. Oamenii stau în picioare. Exista strane, un fel de scaune uriaşe din lemn, dar ele aparţin ctitorior, adică bogaşilor satului sau celor care au donat sume mari de bani pentru biserică.

-Lasă că dau de pomană de acasă, spune mama. Trebuie să treacă pe drum un copil sau un bătrân. Tot pomană se cheamă că fac.

-Ai dreptate mamă, răspund cu gândul departe.

Mama opreşte copii şi le dă dulciuri. Cei mici sunt veseli şi desfac pacheţelele imediat.

-Bogdaproste, spun micuţii cu gura plină şi privirea blândă.

-Bogdaproste, spun cei bătrâni. Fie primit.

-Eu mai vreau o napolitană din aia mare, spune o fetiţă îmbrăcată în albastru. Îmi mai daţi una?

-Îţi dau! , răspunde mama. Cum să nu îţi dau?

Fetiţa râde şi ascunde napolitana în buzunarul hainei. Probabil are o soră sau un frate acasă. Sacoşa mamei este aproape goală. Au mai rămas doar două portocale şi un pachet de biscuiţi. Biscuiţii sunt dăruiţi unei bătrâne, iar portocalele unui puşti cu şapcă roşie pe care scrie Johhny Bravo.

-Îţi place Johnny Bravo?, întreb eu amuzat.

-Mamei îi place. Mie îmi place fotbalul. Eu ţin cu România. Ai văzut că am bătut Ungaria.

-Am văzut, sigur că da.

-România e cea mai bună din lume.

-Dacă spui tu, aşa e.

Se înteţeşte vântul. Trebuie să aduc din livadă sapa cu care am scos cartofii. Pe hat, la vreo zece metri de cireş a răsărit acum trei ani un măr. Toată lumea mi-a cerut să îl tai pentru că e măr pădureţ. Mai am un măr pădureţ, pe Oblio. Nu am vrut să îl tai deşi mi s-a cerut asta cu insistenţă. Anul acesta a rodit. Merele lui sunt verzi-roşii şi au un parfum deosebit. I-am pus numele Helga. Dacă nu ar fi plouat cu gheaţă ar fi avut vreo douăzeci de fructe. Au rămas întregi doar trei mere: două mai mici şi unul uriaş.

– Îţi mulţumesc că nu m-ai tăiat Eduardule, şopteşte Helga.

– Îţi mulţumesc că nu ai tăiat copacul Eduardule, şoptesc iarba de pe hat, mărul ionatan şi nucul Sybil.

Culeg cele trei mere. Se cuvine ca din primele roade ale unui pom să dăruieşti o parte pentru sufletul celor din neamul meu care au trăit şi muncit ca şi mine acelaşi ogor. Am doar trei fructe. Opresc unul. Îl aşez pe masa din bucătărie. Mă duc la poartă şi dau merele unor puşti care se întorc de la joacă. Mă întorc în bucătărie. Mama a terminat de mâncat cel de al treilea măr.

-A fost foarte bun, Eduard. Ai făcut foarte bine că nu ai tăiat mărul.

– Ştiu, mamă. Ştiu.

Toamna alergă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Sute de griji noi îmi frământă inima şi îmi albesc părul. Pe dealuri, oamenii au dat foc la vegetaţia uscată. Fumul urcă în spirale către cer. Pe şosea, căruţele încărcate cu fân trec una după alta.

Helga îmi mângâie umerii. În jurul nostru dansează îngeri de fum. Mulţi îngeri. Mulţi.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

IMPARITATE

11256492_909791952395533_910086870_n

ioana a luat o supradoză de egoism

o privesc atât de uimit încât scapă din mână borcanul cu miere de castan

uite ce ai făcut eduard spune ea supărată

te uiţi la mine de parcă ţi-am adus un firman yeni derbent

suntem în anul dietei atonite

vreau să plec din patul tău şi să îmbrac haina de cenuşă a lui marcus didius

zâmbesc

ioana va trece trece de la starea contemplativă la orgia mistică

ştiu că îşi doreşte să citească din vedele hinduse

înainte şi după ce palmele mele îi desfac picioarele

pleoapele

ioana se dezbracă şi se întinde pe asfalt

întotdeauna şi-a dorit o iubire eterodoxă

acum caută duritatea culorii şi preludiul violent

vreau să plec din patul tău şi să îmbrac haina de cenuşă a lui marcus didius

repetă ioana

mă aşteptam la asta răspund eu înainte de a pleca către nord

înveleşte-te în asfalt ioana

tălpile copitele şi roţile lumii vor apăsa pe sânii tăi

nu vei sângera sub învelişul hedonist nici nu vei mai visa

asfaltul se va uni cu sângele şi carnea ta

iar tu vei pângări rugăciune după rugăciune

până când nimfa din tine se va revolta

şi va ceda tuturor.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,SACRA EROTICA”-Editura Tracus Arte

29 August


Aniversări:
1632: John Locke, filosof englez
1809: Oliver Wendell Holmes, medic și scriitor american
1810: Juan Bautista Alberdi, scriitor argentinian
1844 – Edward Carpenter, poet englez
1891: Mihail Cehov, actor, regizor și scriitor rus
1891 – Marquis James, scriitor, jurnalist american
1920: Ray Bradbury, scriitor american
1938 – Angela Huth, scriitor, jurnalist englez
1952 – Karen Hesse, poet, scriitor american

26 August

Aniversări:
1880: Guillaume Apollinaire, poet francez, precursor al suprarealismului
1885: Jules Romains, scriitor francez
1901 – Eleanor Dark, scriitor, poet australian
1903 – Caroline Pafford Miller, scriitor american
1921 – Benjamin C. Bradlee, scriitor, jurnalist american
1922 – Irving R. Levine, scriitor, jurnalist american
1955: Emil Hurezeanu, poet, eseist, jurnalist român
1957 – Nikky Finney, poet american
1963 – Stephen J. Dubner,, scriitor, jurnalist american
1979: Domnica Drumea, poetă română

JOCURI DE NARCISISM

11256492_909791952395533_910086870_n

dia dos namorados este ziua în care inimile neprihănite sunt executate

prima lovitură rupe în opt fragmente purpurii echerul diavolului

ioana ţipă

vreau să-mi amanetez glanda pineală spune ea

am nevoie de bani ca să ajung la jargenau

nu mai suport pietrişul care îmi macină

uterul

sunt gata să te ajut zeiţă capricioasă îi răspund

sper că pentru tine dragostea nu este un experiment social

aşa că

îmbracă una din rochiile tale mov şi urcă pe draisină

te voi împinge de la spate până vei trece dincolo de imaginea din oglindă

ţine mâinile deasupra buzelor şi strânge coapsele până când

un izvor de lapte îţi va ascunde păcatul

gemetele răsuflarea sacadată

ultima lovitură desface picioarele ioanei

diavolul ţipă

puteţi să vă uniţi trupurile în necurăţenia mea spune el

nu ezita eduard nici tu ioana

lipiţi-vă de inimă oglinda icoană

şi lăsaţi să curgă peste mine laptele cald şuviţele de păr

noaptea.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,SACRA EROTICA”-Editura Tracus Arte

FRATE ÎNGER

11256492_909791952395533_910086870_n

ape fierbinţi se ridică odată cu umbra firelor de iarbă

simt cum şerpii se încolăcesc de trunchiul vieţii

şi îşi împreunează limbile cu degetele mele

dar tu frate înger

acoperă-mi privirea cu scoarţă de copac tânăr

şi lasă-mă să curg împreună cu rugăciunea

printre rădăcini trandafiri îngheţaţi şi cruci răsturnate

două braţe rănite îmbrăţişează picioarele domnului

nu pot ridica privirea înainte de binecuvântare

aştept

apele trec peste mine de şaisprezece ori

oasele mele râd ochii mei rostogolesc lacrimi

durerea e aproape lichidă

iar râul meu caută maluri de carne maluri de sânge

maluri de carne

plutesc pe ape fierbinţi asemenea unui vas aflat în derivă

în pieptul meu luna înfige cleşti galbeni şi catarge de fier ruginit

frate înger lasă-mă să curg împreună cu rugăciunea

printre rădăcini trandafiri îngheţaţi şi cruci răsturnate

între maluri de carne între maluri de sânge

sub privirea domnului

în afara legii iertării şi uitării.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,SACRA EROTICA”-Editura Tracus Arte

CANONIZAREA ÎNTREGULUI

11256492_909791952395533_910086870_n

privirea albastră a ioanei întoarce pagini

peste linia vieţii

preludiul durează şapte minute şi opt secunde

exact cât cea mai lungă eclipsă

nicio atingere în plus

gemetele cer canonizarea întregului nostru zbuciumat

îmi închipui

patul răvăşit de coapsele ioanei

gata să primească otrava inelului episcopal şi arsura crucii pectorale

solstiţiul de vară schimbă rezonanţa fonetică a chemării

da eduard spune ioana

da repetă ea da

nu te aud spun eu

sunt învelit în halena unui ligament licenţios

hainele devin escorte ale creştinismului ezoteric

şi da

gemetele cer canonizarea întregului nostru zbuciumat

lasă asta eduard te voi învăţa cum să te rogi

repetă încet după mine

doamne dă-i puterea de a sta în celălalt până când

unul dintre noi se va topi şi va curge ca un sân de mamă tânără

repetă eduard

ca un sân de mamă tânără repet eu fericit

privirea ioanei întoarce pagini

peste linia vieţii

tristeţea mea întră adânc în albul ioanei

da eduard spune ioana

da.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,SACRA EROTICA”-Editura Tracus Arte

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 10

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

E ultima zi de vară a anului 2013. Sunt supărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi cei doi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructele lor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite. Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar fi coborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncat asupra gutuilor otrava căldurii. I- am plantat acum mai bine de zece ani. Le-am pus nume şi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi din curtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Cei din livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vor supravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fi stropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă, ar fi rezistat. Cine ştie!

Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu ar costa atât de scump aş fi plătit pe cineva care are cal şi plug să facă munca asta. În fiecare zi scot câte două sau trei rânduri. E mai bine aşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de pe un rând de abia dacă adun două găleţi de cartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nu am mai avut o recoltă atât de slabă.

Sap greu în pământul pietros. Cel mai greu se sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100 de lei, din perioada regelui Mihai. Am mai găsit monede în livadă, nu e nimic deosebit în asta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacă e din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mai lucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din 1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culeg două roşii pe jumătate coapte, singurele care au scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi trei castraveţi mici şi ţepoşi.

Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pe hat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţă mare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările, cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce mai conta asta pentru un copil care aştepta să înmoaie miez de pâine neagră în sucul legumelor? Aveam în mână o jumătate de pâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi a pus în farfurii salata şi am început să mâncăm. Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţii nu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udat cu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.

– Niculai!, strigă mama din faţa bucătăriei de vară. Ai spălat roşiile?

– Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.

Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, trei ionatani, părul domnesc şi mărul care făcea mere dulci, văratice. Livada era de o frumuseţe nepământeană.

– Vine toamna, spunea tata. Ştii că se spune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă. Chiar şi pentru o clipă.

– Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu a venit nimeni, am ripostat eu.

– Ba au venit. Au venit bunicii tăi.

– Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.

– Poate că au venit noaptea şi de asta nu i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu pe tine?

– Au fost aici bunicul Vasile şi bunica Maria?

– Da! Toţi au fost.

– Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă ? O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria am văzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasile nu îl mai ţin minte.

– Vor veni, Eduard. Precis vor veni.

Mânânc miez de pâine neagră şi ascult cum povesteşte tata despre cei din neamul nostru, despre primii Dorneni, despre poveştile lor de iubire, despre război. Roşiile nu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor nu mă mai ustură.

Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şi m-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi văd bunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălini cu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar nu m-am supărat. Am văzut în schimb cum se joacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cum cad din înalturi stelele, cum dansează norii pe cer şi cum lumina lunii desenează inimi de copil pe acoperişurile caselor. Am auzit şoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelor neculese, chemările pomilor. Toate acestea nu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşit afară, în miez de noapte.

Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşi să fac o salată ca pe vremea când trăia tata. Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoi ulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din ele sucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu este gustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar de suc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi El lângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncă direct cu mâna. Din buzunar scoate o jumătate de pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă. O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătate pentru El. Înmoi miezul de pâine în sucul roşiilor. Dumnezeu face la fel.

– Crezi că toamna asta vor veni acasă cei plecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ. Măcar pentru o clipă?

– Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. În fiecare toamnă vin.

– Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţi Dorneni?

– Da, Eduard. Toţi vor veni.

– Va veni şi părul domnesc, şi pisica Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară ai bunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şi pomii nu au voie să vină?

– Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.

Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş la El şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Lui miros a vegetaţie arsă, iar în plete i se odihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămâne nimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncăm în iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de norii pufoşi care aleargă deasupra satului, apoi închide ochii şi deschide larg braţele. Închid şi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii, deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

EPUIZARE DIVINĂ

11256492_909791952395533_910086870_n

iarba ei de umbră îmi răcoreşte apele

nuditatea ioanei este ţintă directă şi greşeală individuală

o asociere liberă între neverosimil şi epuizare divină

un fel de bătaie de inimă care duce la delir colectiv

sub privirea lacomă a şerpilor coborâţi de pe cruce

arunc ancora dincolo de imaginarul speculativ al amiezii

ioana îşi mişcă neîncetat focul albastru

în ţipăt orgasmic

eufemismele şi verbele prind rădăcini pe buze coapse

pleoape

iarba ei de umbră îmi răcoreşte apele

zâmbim

aşteptarea a şters argumentele biblice din memoria patului

focul albastru se mişcă neîncetat

răsucind ancora mea

sub învelişul de piele albă a iubirii.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,SACRA EROTICA”-Editura Tracus Arte